Pentru cine mai credea că n-a dispărut sămânța dreptei, în politica românească, fuziunea – prin absorbție – între PMP și UNPR a fost o lovitură de grație. Nici măcar declarativ nu mai avem partide de dreapta. Președintele „noului” PMP, același Traian Băsescu, n-a mai îndrăznit să vorbească de așa numita „întărire a dreptei”, cum îi plăcea atât de mult s-o facă în perioada în care era șeful statului român, când mai putea pretinde că PNL și PDL erau partide de dreapta. Lucrurile au început, însă, să se lămurească de-atunci. În 2012, PNL s-a logodit cu PSD, din dragoste de putere. Iar, nu peste mult timp, PDL s-a „topit” în PNL. N-a fost din potrivire de caracter, ci doar pentru o nouă șansă de a gusta din fructul oprit, în 2012. Așadar, alianțele pentru putere au omorât separarea doctrinară a partidelor.
Acum, mi se pare normal să spun: politica românească de astăzi este rodul miezului ei FSN-ist, în toată perioada trecută după comunism.
După 1989, am fost și am rămas o democrație de stânga. Este efectul major al fesenizării politicii românești. De aici și imposibila eliberare de cordonul ombilical ce-o leagă de trecutul comunist. Eșecul tentativei de în-dreptare, prin Convenția Democrată, a demonstrat-o de mult. Am ajuns la concluzia că n-avem alte resurse politice decât de stânga. Din păcate, nici măcar de stânga modernă, mai apropiată de centru, de democrația liberală și capitalism. Nu, societatea noastră este încă guvernată de idei și practici generate de reflexele comuniste dobândite într-o jumătate de veac. Și totul se vede limpede în maniera în care elitele și masele „fac” politică. Intrată din start pe mâinile foștilor comuniști de carieră, „despărțirea de comunism” nu putea duce la alt rezultat.
Suntem la aproape un deceniu de la aderarea la UE și nu ni se arată o altă perspectivă. În opinia mea, cauza principală ține de neputința societății de a înțelege prin politică altceva sau mai mult decât „regulile” vechiului regim. În primul rând, majoritatea celor care o practică nu văd decât vârful ei, puterea. Fără înalte crezuri. Pentru asta sunt în stare de orice alianță imorală, electorală sau postelectorală. Dovada, cum spuneam la început, este noua fuziune de dragul puterii dintre PMP și UNPR, pe linia deja consacrată la noi. Așadar: PMP-ul lui Traian Băsescu, pe care acesta îl vedea ca pe o construcție politică înnoitoare, de dreapta, în spiritul cerințelor asumate de România prin aderarea la UE – NATO, se contopește cu UNPR (în realitate, rest din UNPR-ul desprins din PSD, tot de dragul aburilor puterii), al cărui lider declara apăsat, înainte de marele eveniment, că se impune eliberarea țării de sub „dominația corporatismului străin”! Adică ce? Să moară și bruma de economie de piață, pe care o avem de doar 10-15 ani… Că de la comunism am moștenit doar bogățiile naturale. Deși nici pe acelea nu suntem în stare să le administrăm cu chibzuială… Asta e sămânța paradei de național-comunism, datorită căreia politica noastră nu e nici de dreapta, nici de stânga – cel puțin, în termenii integrării în sistemul global de valori.
Dar, de toate astea, ne vom convinge, la toamnă, când s-ar putea să facem pasul decisiv spre partidul (aproape) unic: PSD.
