Mai sunt câteva luni până la viitoarea campanie electorală, pentru alegerile parlamentare. Alegerile locale au luat pulsul alegătorului român și nu cred că avem motive să fim prea optimiști. Mă refer la ce înseamnă pentru alegătorul român calitatea de candidat și ce condiții trebuie să îndeplinească, pentru a fi reprezentantul unui colegiu electoral. Au fost aleși primari cu condamnări penale la activ, pentru ca ulterior să nu fie validați de Justiție. Iar motivul invalidării, într-un asemenea caz, a fost de-a dreptul stupefiant: conform uneia din sentințe, nu avea dreptul civil de a fi ales. Să auzi și să te crucești: cum a trecut omul acela de toate verificările și validările, când era un simplu candidat? Săpând mai adânc, ne-am putea întreba: insul cu pricina chiar nu și-a citit sentința? Poate nu știe să citească… Alții au candidat, și au fost realeși, din sistemul penitenciar, de unde au transmis mesaje electorale sau au dat chiar indicații pentru edilii rămași la posturi.
Una peste alta, alegătorul român a arătat că nu-i prea pasă dacă cei care doresc să-l reprezinte au certificate de bună purtare la zi. Ca să nu mai vorbim de calificările pentru munca în administrațiile publice. Iar partidele n-au fost interesate să analizeze cum a ieșit Justiția, ca nivel de încredere din partea alegătorului român, după scrutinul de la 5 iunie. Altfel spus, cum influențează Justiția carierele politice? Și cum pot hotărârile Justiției să determine opțiunile alegătorului român? Sunt teme inspirate de ultima sesiune electorală, ce ar putea scoate la lumină multe din adevărurile „ascunse” ale democrației românești. După asemenea discuții ne-am da seama (dacă ar mai fi cazul…) cât de conștienți suntem de puterea suverană pe care ne-o atribuie însăși Constituția…
Pentru alegerile de la sfârșitul anului, tema principală pentru clasa politică este, în opinia mea: cum va face față România crizei în care se află UE, după votul englezilor în favoarea ieșirii din Uniune. Nu trebuie să fii specialist ca să înțelegi că nimic nu va mai fi cum a fost până la 23 iunie. Se aud deja voci care pun în discuție noi referendumuri pentru „leave or not EU?”. Sau, ca-n Ungaria, unde, la referendumul din octombrie, maghiarilor li se va pune o întrebare cu răspuns inclus: „Poate impune UE cote de refugiați, fără aprobarea parlamentului?” Evident, NU! În România, după aproape un deceniu de la aderare, asemenea subiecte nu provoacă insomnii clasei politice. Cum, de altfel, n-a avut, nici până acum, pe motiv că instanțele noastre judecătorești nu se dau de ceasul morții să respecte unele din directivele Curții europene de justiție, cum ar fi cele legate de aplicarea legislației drepturilor omului și în domeniul fiscalității.
Reacțiile și comentariile, de după scrutinul de la 5 iunie, s-au limitat la aprecieri senzaționaliste: cât de tare s-a înroșit harta politică, ce bătaie zdravănă au luat liberalii la București și câți aleși au deja probleme penale. Promovările acestora nu par să supere clasa politică. Dimpotrivă. S-a simțit unda de satisfacție a sfidării justiției din partea electoratului… Ei bine, în aceste condiții, ce speranțe putem avea, la toamnă, că vom face un pas mic pentru alegătorul român, dar sensibil în emanciparea democrației noastre? Apropo. Nu se-aude nici măcar un zvon despre referendumul din 2009, cu limita de 300 de parlamentari. Neaplicarea rezultatului acelui referendum validat demască lipsa voinței și convingerilor democratice ale clasei noastre politice. Mai gravă, însă, mi se pare consecința înscrierii alegătorului român pe orbita indiferenței.