Urmărind bătălia titanilor din occident, după ce democrația britanică a ales ce i-au sugerat liderii ei naționaliști, mă întreb ce s-ar întâmpla, cu o țară ca a noastră, dacă rezultatul confruntărilor va fi, până la urmă, spargerea Uniunii Europene. Cum ne-am descurca noi, de unii singuri, după ce aproape un deceniu am cam făcut figurație în interiorul Uniunii. Spun asta pentru că niciuna din marile reforme anunțate încă din faza preaderării nu s-a realizat. Rând pe rând, figurile marcante ale politicii noastre s-au prea-umblat pe coridoarele puterii, dar n-au îndrăznit să limpezească apele tulburi ale tranziției postcomuniste. La început n-au vrut, apoi s-au obișnuit, pentru ca acum să-și dorească mai mult să fie la putere, de dragul ei și-al privilegiilor câștigate. Tinerii pe care i-au crescut lângă ei au preluat ticurile politice și metehnele comportamentale vechi, tradiționale. În aceste condiții, șansele sincronizării țării la mersul civilizației occidentale sunt aproape nule, pe termen mediu. Și toate pentru că, din decembrie 1989, suntem conduși de inși care au auzit de democrația liberală și capitalism la lecțiile de educație socialistă. Iar regulile capitalismului le-au învățat doar pentru a le critica, de pe poziții socialist-științifice. De aplicat trebuiau doar directivele partidului unic superioare „mâinii invizibile” a capitalismului.
Lovitura din 23 iunie, asupra UE, ne-a găsit căzuți pe gânduri. Țara se înroșise la alegerile locale, guvernul „lui Johannis” ajunsese pe muchie de moțiune de cenzură, iar peste trei luni ne așteaptă o nouă campanie electorală. Și ce vor politicienii noștri de la o campanie electorală? Să poată atrage atât electorat cât să se-nghesuie cât mai mulți în parlament. De guvernat, se știe, vor guverna cam tot aceiași care au mai trecut pe acolo. Dar marile reforme ale integrării europene au rămas prin sertare. Împărțirea administrativă a țării e ceaușistă 100%, și astăzi. Centralismul administraţiei publice are aceleași origini. Costurile autostrăzilor or să ajungă în Cartea recordurilor, la fel și drumurile intrate în reparații, imediat după punerile în funcțiune. Politicile fiscale și justițiarismul ocoș par gândite de dușmani ai mediului privat. Impresia generală e că guvernele noastre au venit și au plecat, reformele au rămas tot nefăcute. De fapt, nicio campanie electorală n-a fost câștigată, până acum, cu programe în folosul sincronizării noastre economice și administrative cu UE. Nu mă aștept nici la cea din toamnă să fie altfel.
Frica de Europa taie avântul reformist al clasei noastre politice. Cum să le iei oamenilor voturile, cu promisiuni de aplicare a normelor europene?
Presimt că UE va fi din ce în ce mai pretențioasă cu țările ei membre, după ce, în aceste zile, tonul ridicat şi mesajele tăioase de la Bruxelles au înlocuit diplomația bunei înțelegeri. Iar răbdarea nu mai e o virtute în capitala Europei. Să fi fost interesele și privilegiile lianții Uniunii, până la Brexit? Noi ce să mai spunem? Știm bine că puterile occidentale ne-au acceptat din motive geostrategice, nu pentru că am fi fost pregătiți 100% pentru aderare. Or fi crezut că ne ținem de cuvânt, după ce eram în stare să acceptăm orice pretenție, numai să fim primiți în UE. Culmea e că, după aderarea din 2007, politicienii noștri nu și-au sacrificat interesele personale și de partid ca să îndeplinească angajamentele României. Și au ajuns să le fie frică să vorbească în fața alegătorilor despre acest subiect. Numai că frica nu ține loc de reforme. După cum nici aroganța exit-ului nu-i va ajuta pe britanici să trăiască mai bine după exodul din UE.