Societatea civilă ar trebui să organizeze dezbateri – în direct, la ore de audiență maximă – cum n-au fost până azi, cu puținii politicieni de vârf, pe care îi avem. Poate s-ar găsi răspunsuri la numeroasele întrebări pe care ni le tot punem, de ani de zile, și nu reușim să le dăm răspunsuri. Ar trebui invitați, doi câte doi, cei care au împărțit puterea, începând din 22 decembrie 1989. După peste 26 de ani, trebuie să aflăm cauzele pentru care statul român a rămas blocat în mentalități birocratice comuniste, în corupție și dezinteres față de necesara sincronizare cu UE.
Așadar, ar trebui să dea raport în fața poporului binoamele politice de vârf, responsabile de provocarea unor crize majore care au dus la debilitatea politicii românești:
Ion Iliescu și Petre Roman. Cei doi au speriat regimul ceaușist, în decembrie 89. Apoi au ales să rămână tot comuniștii la putere, dar nu prin PCR, ci prin „emanația revoluției”, FSN. Dacă era după ei, FSN-ul ar fi participat singur în alegeri. Planurile le-au fost însă încurcate de trei bătrâni, apăruți peste noapte din istorie: Corneliu Coposu, Radu Câmpeanu și Ion Rațiu. Cuplul comunist Iliescu-Roman n-a ezitat să se lupte cu „opoziția”, pe toate canalele de propagandă, iar, la nevoie, cu brațele minerilor. S-au înțeles bine până și-au legitimat puterea, în duminica orbului, 1990: Iliescu, președinte; Roman, premier. Dar aveau idealuri diferite pentru democrație: Iliescu credea în despotul luminat, pe când Roman, om de stânga, a ales să guverneze liberal. Amestec exploziv! Inevitabilul s-a produs în septembrie 1991, când „despotul luminat” l-a trezit la realitate pe Roman, cu ajutorul minerilor. Atunci s-a spart FSN-ul! Cu ură și pumni ridicați. Atunci a fost condamnată la moarte lentă clasa politică. Și nu și-a revenit până astăzi. Facțiunile feseniste au rămas rădăcinile ireconciliabile ale „stângii” și „dreptei”. Iliescu și Roman ar trebui să se simtă responsabili pentru asta.
Emil Constantinescu și Victor Ciorbea. Campionii democrației, în 1996. Cu ei la putere, primul la Cotroceni, al doilea la Palatul Victoria, părea că Seniorul Corneliu Coposu a învins comunismul de dincolo de moarte. Dar n-a fost să fie. A recunoscut chiar „alesul” lui Coposu că a fost învins de „sistem”, dar abia la sfârșitul mandatului de președinte. Până atunci, însă, n-a fost în stare să conviețuiască cu cei trei PM ai „dreptei”. Primul dintre ei, Ciorbea, fost mare lider de sindicat. I s-a dus vestea pentru ședințele de guvern maraton. Dar nici el, nici ceilalți doi prim-miniștri n-au țintit reformele interne necesare schimbării la față a României. Practic, primul mandat al „dreptei” a eșuat cu tot sprijinul popular de la investire. Constantinescu și Ciorbea ar trebui întrebați dacă se simt responsabili pentru acest eșec, determinant în prelungirea crizei dreptei românești.
Traian Băsescu și Călin Popescu-Tăriceanu. Binomul care a condus „dreapta” în mandatul 2004-2008. După ce renăscuse, în mandatul trecut, prin Alianța „Dreptate și Adevăr” PNL-PD (ADA). Din păcate, proiectul a sucombat imediat după ce Alianța DA a ajuns la putere, cu Traian Băsescu, la Cotroceni, și C.P.-Tăriceanu, la Palatul Victoria, cel care a sacrificat dreapta, de dragul puterii oferite de majoritatea parlamentară de „stânga”. Acum, ei ar trebui întrebați dacă se simt vinovați de sfârșitul prematur al Alianței DA. Și, implicit, al celei de-a doua tentative de guvernare a „dreptei”.
Traian Băsescu și Emil Boc. Cu Boc, instalat la Palatul Victoria, a guvernat, de facto, Băsescu. A fost al doilea binom (2009-2012) care a slăbit „dreapta”, Băsescu preferând să-și urmărească adversarii mai mult decât marile reforme. Nu de mult, TB a recunoscut public: „N-am ținut cont de drepturile omului”. Și-atunci prin ce se deosebește campania justițiară lansată de el, de cea bolșevică din anii 50?
Crin Antonescu și Victor Ponta. Primul trebuia să ajungă președinte, al doilea, premier, în numele USL. Dacă ne-am fi dorit un rateu impresionant și pe „stânga”, după ce al „dreptei” (ADA), cu siguranță l-am avut prin USL. Construită de cei doi, pe jocul de-a fentarea Constituției, în 2012, ca formulă fesenistă anti, s-a dovedit, prin fapte, o țeapă trasă României. Cu un plus de creștere a dușmăniei politice, peste ruperea FSN, în 1992. A meritat „spectacolul” din 2012, cu atacul asupra statului de drept? Cu toată dușmănia sădită, mediatic, între alegătorii de „stânga” și cei de „dreapta”.
Klaus Johannis și… soția. Aparent actualul președinte joacă de unul singur. După ce se vede, nu după ce se bănuiește. Cert este că îi place politica făcută în familie, ca pe vremurile de tristă amintire. Soții Johannis ar trebui să ne spună până când mai durează luna lor de miere cu Președinția României. După 16 noiembrie 2014, cineva i-a spus soției: „Numai împreună veți reuși”. Până acum, n-au reușit – „pas cu pas”.
ÎN LOC DE CONCLUZII. Putem fi aproape de ceasul al 12-lea, pentru Europa, dacă nu chiar pentru lumea-ntreagă. Cu câte probleme grave există, numai joaca unui nebun cu „butonul roșu” mai lipsește. Și în aceste condiții figuri noi sau vechi, precum cele de mai sus, nu renunță – conform principiului fesenist – la „lupta din clasa politică”. Se vede cu ochiul liber, astăzi, după pregătirile ce se fac pentru „toamna roșie” a parlamentelor…