Peste numai 38 de ani, se vor împlini 1000 de ani de la despărțirea Bisericii, între Occidentul și Orientul Europei. La o asemenea îndepărtare temporală, motivele acelei triste, necreștine și dramatice despărțiri aproape că nu mai contează. Sau nu mai ajută la nimic. Astăzi cei „doi plămâni” ai Bisericii respiră independent unul de altul, lăsând corpul mistic la discreția pulsiunilor teologice ale capilor ei (!!!). Culmea, în condițiile în care toată lumea creștină recunoaște evanghelia după Ioan, unde, la capitolul 12, se scrie clar că Isus i-a încredințat misiunea de a „paște oile mele” doar unuia dintre apostolii Săi. Dar nu vreau să intru în abordări teologice, fiind convins că se vor găsi destui pregătiți să mă pună la respect cu argumente canonice.
Cu acest editorial, nu doresc altceva decât să atrag atenția publicului larg asupra unui eveniment istoric (dacă se va produce), programat în perioada 16-27 iunie 2016, la Academia Ortodoxă din Creta. Este vorba de Marele și Sfântul Sinod Panortodox. Așa ceva n-a mai fost posibil tot de-o mie de ani. Așadar, în ultimul mileniu, Biserica întemeiată prin lucrarea unică a Sfântului Duh a trăit despărțită, la început, în două entități instituționale, apoi în alte nenumărate rămurele rupte din trupul ei mistic. Ei bine, sunt convins că lucrarea Duhului Sfânt a guvernat și mințile celor care au pus la cale sinodul panortodox exact de sărbătoarea orientală a Rusaliilor acestui an. Adică de sărbătoarea întemeierii Bisericii. Am convingerea că Sinodul se va desfășura conform programării anunțate. N-am, însă, aceeași convingere că va fi decisiv în refacerea unității Bisericii. Dar sunt convins că va pune o piatră unghiulară la temelia acestei refaceri, în viitorii 38 de ani, până în 2054.
Motivele îndoielilor mele sunt legate de informațiile din ultimul timp, care dau ca sigură neparticiparea unor biserici, preponderent aflate în spațiul pravoslavnic. Adică al ortodoxismului răsăritean, aflat sub directa influență a Bisericii Ruse (cea care vrea neapărat ca Moscova să fie recunoscută drept a treia Romă sau al doilea Bizanț…). Mai sunt biserici care vor doar „amânarea” Sinodului, imaginându-și probabil că 1000 de ani de gândire n-au fost destui…
Slavă Domnului, n-am auzit, până acum, că BOR ar avea ceva împotriva desfășurării Marelui Sinod. Dinspre noi, aproape totul, de bine, cum s-ar spune. Spun aproape, pentru că avem și noi neliniștiții noștri (culmea, trăitori în raiurile mănăstirești!). „Aceste neliniști ale noastre privesc proiectele document ale acestui «mare sinod», și în primul rând «Relația Bisericii ortodoxe cu restul lumii creștine», în care deși la primul punct se recunoaște conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe, la punctele 4, 5, 6, 7 se alterează dogma celei una (sic!) sfântă, sobornicească și apostolească Biserică, așa cum s-a hotărât la Sinodul al II-lea, recunoscând celelalte erezii ca biserici”, se arată în scrisoarea monahilor și monahiilor din Mitropolia Moldovei. Și, dacă vă interesează, aprecierea altor biserici ca erezii (rătăciri de la dogmele consacrate) vine de la Sfântul Fotie: „Există doar o singură Biserică a lui Hristos, apostolească și sobornicească, nu mai mult, nici măcar două, iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc și sinod al răzvrătiților” (subl. m.). Pe scurt, călugării români s-au trezit într-o lume pe care abia dacă o cunosc. Pentru ei, ecumenismul e un pericol asupra ortodoxiei, prin apropierea de „eretici” și alți „răzvrătiți”.
Nu sunt eu cel chemat să dau lecții de teologie, cu atât mai puțin celor care se consideră apărători puri și nepătați ai dreptei credințe. Dar ca să vii cu argumentele cuiva care a trăit înaintea marii schisme de la 1054 (Sf. Fotie, patriarh al Constantinopolului, născut la începutul sec. IX – m. 897) și să le invoci, după peste 1000 de ani, ca și cum înțelesurile unor cuvinte (precum diabolicul „eretic”) s-au păstrat intacte, mi se pare cam mult. Citind scrisoarea monahilor și monahiilor adresată Mitropolitului Teofan al Moldovei, am sentimentul că oamenii aceia nu doar nu mai înțeleg bolile lumii de astăzi, Biserica lui Isus fiind chemată să lucreze pentru însănătoșirea ei (precum însuși Isus a spus, despre misiunea pentru care a venit între oameni), ci, mai grav, desconsideră dreptul, libertatea și importanța laicilor în a înțelege ce se întâmplă cu ei și lumea-ntreagă, și încotro trebuie să meargă Biserica.
Ar fi suficient dacă înalții ierarhi ar vedea, dincolo de umorile și orgoliile lor, dar și de ambițiile înaintașilor lor, realitățile bolnave de astăzi – criza refugiaților din teatrele de război spre Europa; terorismul sălbatic, motivat religios sau moral; înmulțirea și agravarea manifestărilor violente ale tinerelor generații; desacralizarea vieții omului însingurat, cu toate drepturile ce le-a dobândit -, pentru ca Sinodul Panortodox, programat pentru zilele următoare, să fie Mare și Sfânt. Și nu doar atât, ci, mai ales, să intre în istorie ca un gest de răscumpărare, pentru toate greșelile puse pe seama Bisericii, din ultimul mileniu. Întreaga creștinătate ar trebui să roage pentru asta.