Unul din efectele colaterale ale alegerilor de la 5 iunie (duminica orbului, în calendarul creștin-oriental) este, după mine, rușinoasa sfidare a Justiției – a treia putere a statului. Dacă nu greșesc statisticile, pentru un sfert din cei (re)aleși nu au contat problemele lor cu Justiția. Poporul și-a spus cuvântul prin vot: nu contează ce spune Justiția, noi îi vrem pe ei să ne conducă! Trec peste exprimarea asta generalistă, datorită căreia se poate pierde un „amănunt”: în realitate, în cele mai multe cazuri, este vorba doar de anchete penale. Cum, însă, procedurile creează percepția actului justițiar, tot omu’ anchetat este, în ochii publicului spectator, gata judecat. Mai ales că presa are de grijă să prezinte faptele ca și dovedite. Așadar, campania electorală s-a derulat pe fondul celei justițiaro-mediatice, pentru care principiul prezumției de nevinovăție n-a prea contat. Și totuși nu cred că alegerea candidaților „penali” se poate pune exclusiv pe seama unei aprecieri mature a acestui principiu, din partea electoratului. Vezi, doamne, cu tot zăngănitul de cătușe, dovezile vinovățiilor nu apar întotdeauna și, până atunci, candidatul „penal” poate fi ales. Mai degrabă merg pe varianta că Justiția nu se bucură de simpatii exagerat de mari. La noi, unde populația, deși, în marea ei majoritate, se declară credincioasă, nu se prea lasă condusă nici măcar de legile justiției divine… Vi se pare că „cele 10 porunci”, ca să nu mai vorbim de cele evanghelice, contează semnificativ în societatea noastră?
Justiția este puterea prin care societatea își apără valorile consacrate. Iar legea este instrumentul ei de lucru. Este anti-corupția una din valorile societății românești? Mă îndoiesc. Peste tot se aude că românul s-a obișnuit cu corupția precum animalul de povară cu jugul. Nu-i place, dar n-are altă variantă. Deci, despre corupție ca dușman al poporului nostru nu prea este cazul să vorbim – cu tot răul pe care i-l face, generație după generație. Într-adevăr e prea veche conviețuirea omului de rând cu corupția! Și-atunci cum să privească cu simpatie poporul campania „mani pulite” (mâini curate), în varianta românească? O asemenea campanie a zguduit Italia la începutul anilor 90. Dar, după 20 de ani, un procuror italian declara resemnat: „Deși clasa politica s-a schimbat, corupția a rămas. Dacă acum 20 de ani se putea vorbi de cancer, acum s-a ajuns la metastază”.
Și-atunci noi ce facem? Dacă sora Italia a încercat să scape de corupție și a ajuns, după operațiunea de „curățire”, în metastază, noi unde vom ajunge? Nu știu, și nimeni nu poate ști. În orice caz, fenomenul petrecut la 5 iunie, prin alegerea penalilor pe funcții de primari și consilieri locali, ar putea demonstra că poporul român sfidează Justiția, pentru că are încredere în ea. Ori mai degrabă o ignoră, pentru că se „descurcă” oricum, inclusiv cu sprijinul funcționarilor șmecheri, plătiți din banii publici. Nu-i de mirare: minte cine spune că n-a obținut ceva, cât de puțin, cu ajutorul unor slujbași corupți ai statului român! De exemplu, cineva din Baia Mare îmi spunea, cu aplombul susținătorului sincer și devotat, că l-a reales pe primarul încarcerat pentru corupție al municipiului, pentru că „e frumos, amabil, bine intenționat și a făcut atâtea lucruri bune pentru băimăreni”. Cât privește corupția, dovedită cu flagrant, nu a contat pentru alegătorul său. Păi, dacă nici cel prins cu corupția-n sac nu recunoaște că a greșit, și nu renunță la dorința de a fi ales, atunci mai e de mirare că au intrat penalii în politică? Să nu ne mirăm nici dacă vom ajunge și noi să recunoaștem, mai târziu: Justiția s-a luptat cu politicienii corupți, apoi au apărut alți politicieni, dar corupția a rămas, iar societatea a intrat în metastază. Și, cu siguranță, un prim semn va fi recunoscut în Scrutinul care a sfidat Justiția, la 5 iunie 2016.
Cine va fi găsit vinovat? Justiția, cu procedurile ei, sau poporul, cu percepțiile lui? Poate se va ști cândva. Deocamdată, ar trebui să fim convinși că atitudinea, și a unora, și a altora, generată de recunoașterea și respectarea legii, ca una din valorile sociale consacrate, este mai importantă decât cunoașterea și supunerea formală în fața ei.