La prima vedere, celor cu experiențe de viață mai vaste titlul acesta le va părea un îndemn comunist. Sunt de acord. Așa e. De fapt, așa a fost. Cam așa sunau „sloganurile” prin care activul de partid chema oamenii să voteze. Nu conta pe cine. Alegătorii abia dacă știau cine erau persoanele înscrise pe liste. Uneori, li se cerea să facă „panotaj” pe ferestrele la stradă, ale bucătăriilor din locuințele lor. Gospodina bombănea ce bombănea, până la urmă îl punea pe „ăla” (adică afișul electoral), pe geam. De-afară se vedea un chip serios, proaspăt tuns, cu cravată neagra, asortată cu costumul de duminică, care se prezenta cu numele, prenumele și funcția pentru care „candida”. Bineînțeles, odată ajunși pe geamurile bucătăriilor la stradă, omu’ era ca și ales. Și, în felul acesta, mulți „oameni simpli”, cu dosar sănătos își făceau o meserie bună, aceea de a fi aleșii poporului, în slujba partidului unic.
Cu această punere în temă, despre ce însemnau pe vremuri alegerile „la comuniști”, să revenim la timpul prezent. Cum bine știm, lucrurile s-au schimbat. S-au schimbat și nu prea. Suntem liberi să alegem pe cine vrem? Da. Putem merge sau nu la vot? Da. Avem dreptul unei opțiuni libere și nesilite de nimeni? Da. Contează toate acestea pentru viața fiecăruia dintre noi?… Cred că e mai bine să-și răspundă fiecare cum consideră de cuviință. Numai să nu-și încarce conștiința cu minciuni. Gratuită sau nu, minciuna rămâne minciună și se adună mâl în sufletul omului. Și va plăti pentru ea cândva. Bine, așa spun principiile morale. Care principii? În politică, principii? Parcă aud vocea cetățeanului… mâncat de dezamăgirile aleșilor săi. Și totuși personal consider că alegerile fără principii, care va să zică nu sunt bune. Mai precis nu duc la nimic bun pentru societate. Evident, mai devreme sau mai târziu… totul se plătește. Minciunile comuniste – la început, cu democrația și, mai târziu, cu democrația socialistă – au durat 45 de ani. Atât. Și s-au risipit toate într-o singură după amiază de iarnă.
Suntem în fața alegerilor locale 2016, și parcă niciodată (vorbesc de anii libertății noastre) n-am simțit că democrația scârțâie pe ici, pe acolo, prin părțile ei esențiale. Care părți le știe toată lumea, dar nu toată lumea le recunoaște. Exemplele sunt prea multe pentru un singur editorial. De exemplu, unde sunt, după 26 de ani de libertate democratică, mulți dintre aleșii care n-au confirmat încrederea primită în trecutele alegeri sau au avut probleme cu justiția? Păi, cum unde? Tot pe liste. De ce? Cum, de ce? C-așa-i la noi. Noi suntem cei care încurajăm perpetuarea, la putere – fie locală, fie națională – a celor care nu pot, nu vor sau nu știu ce înseamnă aia putere. Ori sunt pur și simplu duși de val. Iar acolo uită cine i-a ales, nu însă și cine i-a ajutat să ajungă acolo. Alt exemplu: cum au dovedit partidele noastre că politica înseamnă administrarea interesului general? Cum, cum? Foarte simplu: de regulă, partidele noastre au dovedit că politica înseamnă administrarea interesului general… la televizor, mai puțin în realitate. În realitate, politica a administrat banii publici destinați interesului personal al celor care vorbeau la televizor. Și vorbeau tare s-audă toată lumea, cu patriotism și chemări la acte justițiare. Mereu altul sau alții erau de vină, pentru neîmplinirile societății. Dar, în aceleași timp, au crescut averile personale ale patrioților de televizor, averi ce-au apărut, în ultimii ani, prin albumele procurorilor.
Deci, ca să nu uităm de ce ne-am întâlnit aici: să mergem la vot?! Da sau ba. Dilemă mare, neicusorule! Dacă suntem sinceri cu noi înșine, n-ar trebui să… fim mulțumiți de felul în care clasa politică actuală a pus la cale aceste alegeri, de la lege la afiș. Alegerea primarului într-un singur tur și eliminarea alegerii directe a președintelui consiliului județean mi se par motive numai bune pentru un sabotaj zdravăn, la scrutinul de duminică. (Dacă a sabota vi se pare exagerat, vă propun libertatea constituțională de-a nu merge la vot.) Dar pentru asta ar fi trebuit să avem o societate civilă trează, nu doar sondaje de opinii (cu dedicație) sau studii elitiste, răbufniri ironice și expresii academice à la Alina Mungiu. Numai o societate civilă a oamenilor simpli, vorba comuniștilor, conștienți de puterea votului, dornici și capabili de solidarizare în fața unui pericol iminent, ar „sabota” cu cele mai mari șanse de îndreptare, de jos în sus, a democrației. Cum, însă, la noi, terenul este încă pregătit pentru democrația așa zis socialistă (în fapt, a poporului condus de grupări de indivizi imuni față de interesul general), cred că este normal să votăm, duminică, chiar dacă nu prea contează pe cine. Poate, cu ajutorul lui Dumnezeu și al istoriei, va rezista și democrația noastră.