„Societatea civilă românească se încheagă extrem de greu. Iarăși o moștenire a comunismului! Colectivismul comunist a avut un rezultat exact pe dos. Oamenii s-au convins că e mai util să alerge și să-și rezolve treburile fiecare pentru sine. «Binele public» este și astăzi un concept destul de străin mentalității românești”, scrie istoricul Lucian Boia, în recenta sa carte „Strania istorie a comunismului românesc”. Și deloc întâmplător acest pasaj apare în capitolul „Cu ce ne-am ales”.
Ei bine, mi se pare că actuala campanie electorală, aflată în ultima ei săptămână, are un aspect la fel de straniu ca și istoria ce-i stă încă în spate. Cu toată libertatea convingerilor și opțiunilor politice, în ultimii peste 26 de ani, am ajuns la cea mai anostă perioadă dinaintea unui scrutin electoral. O campanie fără viață, plictisitoare, o campanie ce nu a trezit interesului nimănui. Niște afișe de prost gust au stricat imaginea orașului și a țării. Nicio dezbatere n-am auzit să fi fost primită cu entuziasm de un public oarecare. În schimb, am auzit de echipe de campanie purtătoare de promisiuni care mai de care mai atrăgătoare, mai puțin despre viitorul comunităților. Singura bătălie electorală ce a intrat viguros în casele oamenilor a fost, în realitate, o dispută încrâncenată, la televizor, între candidații din Capitală. De fapt, televiziunile, cu studiourile lor centrale și regionale, au fost singurele tribune publice ale acestei regretabile perioade așa zis de campanie. Dar cine a stat să le urmărească? Cine și-a cunoscut candidații „de la televizor”? Cu siguranță doar echipele lor.
Revenind la citatul din Boia, campania asta a fost stranie, o ciudățenie ieșită din comun, de parcă a impus-o cineva. Exact ca alegerile ceaușiste, regimul în care colectivismul a otrăvit super-planificat societatea civilă. Atunci când omul nu mai avea treabă cu politica, ci doar cu supraviețuirea. Astăzi nu mai sunt la fel de mulți cei care luptă pentru supraviețuire, dar societatea civilă e tot inexistentă. Stafia colectivismului comunist e ținută între noi de prea numeroșii politicieni care nu fac politică, ci propagandă. Boală veche, moștenită, evident, mulțumită căreia Ion Iliescu, „emanația revoluției”, a devenit președintele republicii cu 85%. De atunci campaniile electorale n-au fost animate de dezbateri pe strategii locale și naționale necesare consolidării democrației și capitalismului. Bătăliile politice s-au purtat doar între propaganda „foștilor” și propaganda adversarilor. Din păcate, după atâția ani, am convingerea că nici măcar adversarii n-au fost toți liberi de comunism.
Indubitabil, actuala campanie electorală arată cât de jos este nivelul interesului general pentru „binele public”. Atât din partea clasei politice, dar și – ca efect – a cetățenilor. Politicienii își doresc doar funcții, cetățenii – să se descurce, fiecare cum poate. Asemănare perfectă cu cei 45 de ani, cât a durat comunismul. Așa am repornit democrația, în 1990, cu primele alegeri libere, așa suntem și astăzi. Ba, chiar mai rău, pentru că am pierdut entuziasmul pe care l-au avut cei care visau eliberarea de stafia comunistă. Iar stafia încă ne bântuie societatea și gândurile. Cu asta ne-am ales, vorba lui Lucian Boia.
Cât privește campania sibiană, mi s-a părut lamentabilă. Nu mai revin cu argumentele pe care le-am prezentat deja într-un editorial anterior. Dar mă întreb cum putea fi altfel, dacă singura ei realizare a fost că a împărțit oamenii între cei care vor ca „sașii să mai rămână la putere” și alții care nu mai vor; sau între cei care se întreabă: „dacă câștigă micul USL, ce face FDGR?” și cei preocupați de „unde-i dreapta de altădată, de la Sibiu?” Alte subiecte, eu, unul, n-am auzit. Promisiunile de pe afișe? Vorbe-n vânt, la propriu și la figurat. Tabloul ăsta straniu se datorează, după mine, partidelor care ori ne doresc un lider local cu tinichea legată de „coadă”, ori trimit, spre vârful ierarhiei administrației publice, candidați care n-au experiență nici cât să conducă un chioșc de ziare. Ce să mai vorbesc de cei care se bucură de prima lor campanie ca la popa prostu’? În aceste condiții, nu va fi de mirare finalul model’89: pentru ca totul să rămână cum a fost, nu trebuie să se schimbe nimic.