Trec anii, trec și campaniile electorale, numai demagogia rămâne. Preferata politicienilor noștri, de orice vârstă, rămâne. Chiar și în această perioadă, în care o întâlnim prin puținele mijloace de informare publice ce se mai implică în campanie. Evident nu pe gratis. Motiv în plus pentru care demagogia e la ordinea zilei. La Sibiu, o auzim în variante de tot felul, de la promisiuni gen politici locale, fără culoare politică, la veșnic pomenitele construcții de creșe – grădinițe – săli de sport, dovezi supreme și perpetue ale patriotismului local din generații, în generații de candidați. Alții vor să schimbe harta traseelor rutiere ale orașului, după doar câțiva ani de la stabilirea lor, de parcă asta se face după cum îl taie pe cineva imaginația. „Vă spun eu, ideea asta va câștiga alegerile”, îmi spunea proaspătul consilier de imagine al candidatului, care părea totuși puțin cam speriat, din cauza răspunderii pe care și-ar lua-o. Dar cea mai tare idee electorală, de până acum – vârf al demagogiei locale, mi s-a părut cea a unui candidat, care se vedea, ca primar, lucrând cot la cot cu cetățenii. „Să facem ce zic oamenii, nu ce zicem noi”, promitea insul, prin logoul său electoral.
Dacă pe stradă nu se întâmplă mai nimic, în schimb la televizor ai ocazia să remarci, în țară, dispute aprige, din care nu poți înțelege mai nimic. Se discută, pardon, se ceartă candidații între ei, pe tonalități ridicate, încât nici nu mai ști ce se discută. Se pare că, după peste două decenii și jumătate de libertate de exprimare, nu s-a descoperit formatul tv optim, pentru dezbateri electorale. Mai mult ca sigur, după atâtea campanii, candidații au dobândit un reflex condiționat, în fața camerelor de luat vederi, datorită căruia cred că cine țipă mai tare convinge mai bine. Noutățile actualei campanii sunt liniștea străzii și participarea unor candidați cu cazier. Ăsta da pas „înainte”, pe drumul maturizării democrației românești! Iar regina neîncoronată a campaniei este tot demagogia.
Bine, bine ar putea spune cineva, e firesc să faci promisiuni înaintea unor alegeri politice. Pot fi promisiunile altfel decât demagogice? Răspunsul meu e că da, pentru că, în aceste condiții, democrația dă faliment. Demagogia omoară democrația, mizând pe înșelarea oamenilor. Personal, am tot crezut că suntem la început, motiv pentru care n-am avut ce face, trebuia s-o acceptăm. Dar am trăit prea multe campanii și n-am observat saltul de la demagogie, la promisiuni bazate pe realități evidențiate de munca din anii de mandat. E vorba de munca, din interiorul organizațiilor, de prelucrare a informațiilor furnizate, în special, de reprezentanții lor în consiliile alese și din instituțiile statului. Asemenea reprezentanți au toate partidele care, de peste două decenii, n-au părăsit viața politică. Dar când a fost vorba de campanii electorale n-au știut cum să mintă mai frumos electoratul ca să-și mențină locurile, în organismele eligibile. Formal, promisiunile au fost inspirate de așteptările alegătorilor – din interese electorale -, dar pe cele mai multe practica le-a omorât. După alegeri, locale și parlamentare, am descoperit cât de mulți și nepricepuți reprezentanți am trimis în forurile deliberative ale democrației noastre.
Am ajuns să vorbim de demagogie ca de un fapt divers. Nu ne mai sperie perspectivele ei tenebroase. Pur şi simplu, acceptăm să fim înşelaţi. Ne-am obişnuit. E o haină prea comodă ca să ne mai dezbrăcăm uşor de ea. Pentru asta ne-ar fi trebuit o „revoluţie franceză”. Dar cine s-o facă? Noi, cei obişnuiți cu înșelătoriile electorale (demagogice), din ’46, până în ’89, şi din ’89 în continuare? După dictatura ceaușistă, aţi avut măcar impresia că politica a însemnat altceva decât demagogie, adică promisiuni înşelătoare, de dragul voturilor primite în alegeri? Sigur, au fost oameni politici care au încercat marea cu degetul. Au spus lucrurilor pe nume. Degeaba!
Una din marile demagogii din România contemporană este depolitizarea şi descentralizarea administraţiei publice. De peste douăzeci de ani, cine a avut curiozitatea să înţeleagă „miracolul” civilizaţiei occidentale ştie că, acolo, exact acestea sunt garanțiile nivelului ridicat de viață al cetățenilor. În plus, de regulă, promisiunile din campanie îi obligă pe aleși să le respecte. Cei care și le încalcă sunt taxați imediat de organizațiile ne-guvernamentale sau la viitoarele alegeri. La noi, unul ca ex-premierul Victor Ponta – această glumă proastă a democrației românești -, după ce că a fost înlăturat de la putere cu aportul neprecupețit al propriului partid, nu doar că ia, în ultimul timp, în deriziune adversari politici și instituții ale statului, dar visează să revină la putere, al treilea om în stat. Așadar, se poate. Asemenea comportamente, în România, apar doar pe fondul demagogiei electorale a celor convinși că poporul poate fi „prostit”, după „logica” marelui Tache Farfuridi: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale… Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!”
