A trăit printre noi, până nu demult, o femeie care și-a dăruit întreaga viață lui Dumnezeu. Iar în această Săptămână Luminată a trecut la El. Nu înainte, însă, de a-și fi exprimat dorința revenirii, din mânăstirea unde trăia, pentru somnul de veci, la Sibiu. Născută într-un sat din Ardeal, în care preoțea un vrednic păstor de oameni, a devenit, peste ani, călugăriță. Și în vorbe simple spunea că acelui preot i se datora numărul mare de vocații religioase apărute la bărbații și femeile din „turma” sa. Și tot pe seama acelui preot, punea pacea statornică între țărani și rosturile temeinic împământenite ale comunității lor, până la venirea comunismului. Era lucrarea iubirii de oameni a lui Dumnezeu, prin intermediul slujitorului Său.
Călugărița despre care vreau să vă vorbesc (căreia nu-i voi dezvălui numele, din respect pentru discreția în care a trăit peste o jumătate de secol, în Sibiu) s-a născut la mijlocul deceniului al treilea, al secolului XX, într-o familie numeroasă, ca mai toate familiile de țărani români de altădată. Ajunsă la adolescență, s-a simțit atrasă de învățătura bisericii. Ca un făcut, una din bunicile ei, profund trăitoare a credinței creștine, o tot întreba: „Nu vrei să te faci călugăriță?” Fata nu-i răspundea, sau se făcea că n-o aude. A venit, însă, războiul peste toată lumea, și tatăl familiei a plecat pe front. Și pentru că ea, fiica lui cea mare, îl știa trăind, zi de zi, ceas de ceas, în pericole de moarte, se ruga lui Dumnezeu să-l aducă viu acasă. Și I-a promis că o să-i dăruiască întreaga viață.
Când războiul s-a terminat, Dumnezeu i-a îndeplinit ruga, iar fiica cea mare și-a ținut promisiunea: i-a anunțat pe părinți că dorea să devină călugăriță. A spus-o pe un ton ce nu dădea loc la interpretări și amânări. A ales un ordin al bisericii, cu un trecut iluminist, în Ardeal, iubită și respectată, de la vlădică la opincă. Odată hotărârea luată, împreună cu două din prietenele ei de joacă au părăsit satul, dornice să-și consacre viețile lui Isus Cristos. Și au devenit miresele Lui, după toate pregătirile impuse de regulile monastice. Din nefericire, în anii de după război, regimul comunist le-a desființat ordinul călugăresc, odată cu întreaga biserică.
Au urmat 40 de ani, în care fosta soră întru credință a lucrat, la Sibiu, ca soră medicală. Nimic din trecutul ei monahal nu-i mai era permis. Vocația și-a trăit-o în clandestinitate. Cu aparențe de mirean, eroina noastră a ajuns asistentă șefă, într-unul din spitalele cele mai apreciate de sibieni. Dimineața devreme mergea la liturghiile oficiate, în ascuns, de anumiți preoți, apoi se grăbea la spital, să îngrijească bolnavii. Și au fost mulți. Mulți i-au murit în brațe. Altora le-a alinat suferința fizică și felul de-a o trăi. Adevărul despre viața ei personală l-a păstrat în suflet. Astfel, în clandestinitate, și-a depus voturile consacrării pe viață. Anii au trecut și, la începutul anilor 80, a ieșit la pensie, iar, după 89, a revenit la normalitatea existențială pe care și-a dorit-o de copil. Abia atunci, și în ochii lumii, a redevenit călugăriță. Și, cu energia și dăruirea pe care le-a avut mereu, a început o nouă construcție, de data asta spirituală, în folosul semenilor. Până când a ajuns una din călugărițele emblematice ale ordinului său.
Planul divin a făcut ca, într-una din zilele trecute ale Săptămânii Luminate, sora noastră să plece la cele veșnice. Simplu și fără a mai zăbovi mult aici. Dar a dorit să fie înmormântată la Sibiu, spunând că vrea să fie sămânță roditoare, pentru vocațiile de care Sibiul ei iubit are atâta nevoie.
Povestea călugăriței ce și-a legat cea mai mare parte a vieții, dar și veșnicia existenței sale spirituale de Sibiu, ține de simbolistica iluministă a Sfintelor Paști. A trecerii de la vechi la nou, de la moarte la viață, de la tristețe la bucurie. În vremuri în care oamenii se întrec în răsfățuri materialiste și luptă să câștige ierarhiile îndoielnice ale lumii, viața unei călugărițe poate trece neobservată. Ceremonia înmormântării celei despre care v-am vorbit mi-a arătat însă că, la sfârșit, nu mai contează decât iubirea pe care reușim, în timpul vieții, s-o descoperim în noi și s-o sădim în alții. Iubirea a ținut-o pe sora noastră aproape de oameni, în ciuda vârstei înaintate la care ajunsese. Nici măcar ultimii ani petrecuți la mănăstire n-au înstrăinat-o de sibienii în mijlocul cărora a trăit cea mai lungă perioadă a vieții. Pentru cei care au cunoscut-o și au plâns-o pe ultimul drum, sora noastră n-a murit, ci s-a născut pentru veșnicia iubirii, singurul adevăr ce-i apropie pe oameni, pe calea vieții.
