Am trăit s-o văd și pe-asta. Nici eu nu știu ce-am simțit: mâhnire sau revoltă, rușine sau dezamăgire? Se întâmpla în orașul meu natal, faimosul Sibiu european, fostă capitală culturală a Europei. De fapt, când e vorba de un asemenea statut, nici n-ar trebui să vorbim la trecut. După ce ai ajuns capitală culturală, rămâi una din capitalele culturale ale lumii. Meritele care ți-au atras un asemenea prestigiu n-au cum să dispară!
Și totuși… S-a întâmplat ca o doamnă să se facă sandviș între două cartoane, pe care a scris ce-o nemulțumește la conducătorul celei mai reprezentative instituții din centrul cultural al Sibiului: Muzeul Național Brukenthal. Situație cu atât mai gravă (serioasă), cu cât doamna nu este un simplu slujbaș (scuzați-mi comparația), ci deține o funcție importantă exact în structura de conducere a muzeului. Am văzut-o pe d-na Mariana Rădulescu protestând astfel, împotriva a ceea e domnia sa numește „lupta împotriva instaurării unui sistem de represiune bazat pe frică LA LOCUL DE MUNCĂ”. Dacă așa ceva se întâmpla în perioada comunistă, aș fi înțeles disperarea omului ajuns să se facă sandiviș, în fața lumii. Cu orice risc! Acum, după peste un sfert de veac de libertate, mi se pare tragic.
Am întrebat-o pe d-na Rădulescu ce spun colegii domniei sale. Sunt de acord cu dânsa? Îl recunosc și ei pe directorul general, d-l prof. univ. dr. Sabin Luca, în omul care instaurat regimul „abuzurilor, minciunii, intimidării, hărțuirii și complicității”, în celebrul Palat Brukenthal? Am aflat că în Palat a dispărut curajul. Întâmplător sau nu, o fostă salariată a muzeului se afla lângă protestatară și mi-a dat de înțeles, din priviri, că n-ar avea motive s-o contrazică.
D-na Rădulescu nu mi s-a părut a fi la prima tinerețe. Și totuși ruga trecătorii s-o susțină pe facebook – controversata platformă de socializare a lumii de astăzi, în special, a părții ei tinere, deja un mod consacrat de exhibare a of-rilor omenești. Sau de solidarizare interumană. Rămâne de văzut, ce va prevala și în acest caz.
O întrebare mă urmărește, după întâlnirea cu „femeia sandviș”: te poți solidariza cu cineva pe care nu-l cunoști? Mai exact, dai crezare unor afirmații despre o intimitate din care nu faci parte? Cum ai putea să crezi pe cuvânt ceea ce afli, întâmplător, despre o anumită stare generală de nemulțumire? După știința mea, în ce privește Brukenthal-ul, doar fosta șefă a pinacotecii, d-na Olimpia Tudoran, a dezvăluit public – este adevărat, după ce a ieșit la pensie – ceva deloc măgulitor, din interior, în cartea sa de amintiri: „Colegi de-ai mei, de la la toate secțiile muzeale, au plecat din muzeu ca de la o moară părăsită, căci directorul (d-l Sabin Luca – n.m.) i-a considerat EXPIRAȚI și cred că nici nu s-a obosit vreodată să citească CV-urile muzeografilor (…)” („D-ale muzeografiei”, ed. Tribuna, pag. 110). Dovezi de abuz? Intimidare? Hărțuire? Minciuni? Numai salariații muzeului ar trebui să răspundă. Dacă vrem să aflăm adevărul, adevărat, nu? Mai ales că e vorba de-o instituție în care și statul român are un cuvânt greu de spus.
Suferința d-nei Mariana Rădulescu mi s-a părut reală. Spunea tuturor trecătorilor: „Sunt cea mai curajoasă dintre fricoși”. Nu cred că a fost chiar gratuit acest „spectacol” (în fața numeroșilor turiști), cu Palatul Brukenthal alături.
Și sper din toată inima ca directorul general Sabin Luca și colegii lui, din conducerea muzeului reprezentativ al unei capitalei culturale, să nu se răzbune pe d-na Rădulescu. Dimpotrivă, protestul său să-i/le dea de gândit.
Mi-e greu să cred că, în funcția pe care o are, d-l profesor Luca nu ar avea nimic să-și reproșeze. Dar și colegii protestatarei n-ar trebui să-și asume vina colectivă a „complicității”, prin tăcere, la un eventual abuz.
Mâine, Vinerea Mare, este ziua consacrată sacrificiului suprem și dreptei suferințe – cea fără de vinovăție. E-adevărat, care ne-au eliberat de frică.
