Un sentiment ciudat, împărțit între durere și revoltă, m-a încercat după ce am vizionat un reportaj tv cu manifestația anti-refugiați, de la Vama Veche. „Vrem să trăim în liniște și pace”, țipa, din rărunchi, o femeie. Iar un bărbat, în toată firea și puterea, atenționa, pe un ton grav, că locuitorii din Vamă au afaceri și toate vor avea de suferit din cauza puhoaielor de refugiați. Turismul vamaiot? Se va duce pe apării Mării Negre. Le-aș fi înțeles revolta, dacă aveau ceva cu conducătorii României. Să le fi transmis un mesaj de nemulțumire că n-au fost consultați, dacă sunt sau nu de acord cu „afacerea” asta, la ei acasă, după ce toată Europa s-a încurcat în/cu ea. Sau să le pună întrebarea la modă, astăzi: „Bine, bine, dar noi ce avem la chestia asta?”
E clar, manifestația anti-refugiați s-a dorit un semnal de alarmă pe adresa autorităților din Capitală, cărora le-a trecut prin cap ideea năstrușnică cu găzduirea, la malul mării, a disperaților musulmani sirieni și de alte neamuri. Și am convingerea că autoritățile locale au fost întrutotul de acord cu revolta cetățenilor vamaioți.
Și cum n-ar fi? Aleșii sunt solidari cu alegătorii lor. După cum și viitori candidații n-ar avea nicio șansă, în alegerile din iunie, dacă s-ar pune, acum, contra curentului popular. În campanie, se vor grăbi să dea asigurări că, „sub ei”, picior de refugiat nu va pune talpa pe pământul lor strămoșesc… Și uita-așa, cu cât criza se va prelungi, aleșii democrației noastre vor apăra mai abitir curățenia etnică, culturală și religioasă a României.
Cazul de la Vama Veche și altele posibile fac imaginea unei Românii îndărătnice, cu toate laudele pe care, cu prilejul unor serbări naționale, ni le adresăm singuri. Cunoaștem destule refrene cu bunătatea și ospitalitatea noastră tradiționale. Mă întreb, doar, cum se vor descurca simpaticii noștri politicieni obișnuiți una să promită la Bruxelles și alta poporului! Problema refugiaților, însă, nu se va rezolva de la sine curând, și nici doar de unii. Și încă ceva. La testul ăsta vor fi supuse și cuvioasele, înaltele ori preasfintele fețe bisericești. Oare, cum vor mai tălmăci ele, în fața norodului, povestea biblică a samariteanului milostiv?
România profundă – neimplicată, încă, în „asaltul musulman” – este în așteptare.
Politicienii n-au variante de lucru, de negociat cu autoritățile UE, nici să înfrunte neîncrederea tăcută a oamenilor. Nici idei să prevină reacțiile de tip vamaiot. Sigur, e mai simplu să le încurajeze frica, în schimbul voturilor.
Slujitorii bisericii par și ei depășiți. Dar ei știu bine că bunul samaritean evanghelic ajută un străin.
Iată de ce nu apar soluții românești la criza refugiaților, pentru că nimeni nu vrea să le găsească și să le explice maselor. MAI ALES CĂ PRESUPUN SACRIFICII! De liniște, pace socială și voturi!
În schimb, oameni cu carte țin să ne reamintească „teoria” drobului de sare a lui Ion Creangă.
Marea noastră poetă Ana Blandiana, de exemplu, nu vede decât pericolul „înaintării lente şi insidioase a milioane de emigranţi ferm hotărâţi să nu se integreze şi care vor dizolva, din interior, cultura şi mentalităţile Europei secolului al XXI-lea.” Sau Gabriel Liiceanu, filosoful „încremenirii în proiect” pentru care: „Drama de fond este asta: avem de-a face cu persoane care nu se pot integra în sistemul nostru de valori. Ei ne impun un tip de viaţă care nu are cum să fie al nostru, pentru că ceea ce a cucerit Occidentul de-a lungul secolelor este valoarea inestimabilă a omenirii.” Vorbe de cenaclu, prorociri nefaste ce nu trimit la soluții omenoase de ajutor, ci la tot ce poate fi mai periculos din partea străinului.
România de azi, cea din Uniunea Europeană, se află în fața primului mare test politic și de conștiință, de după aderare. România nu trebuie să uite că a trăit dictatura, un fel de război politic împotriva ei însăși! Câți români au fugit în lume din cauza acelui măcel fratricid? Vor spune unii că, în problema refugiaților, e vorba de oameni de altă credință. Și? Asta contează, acum? Nu. Deocamdată, majoritatea trebuie ocrotiți de războiul fratricid, din țările lor. Numai așa nu ne va fi rușine de noi înșine. Și de creștinătatea noastră. Să nu-și imagineze cineva că vom „scăpa” ușor de acest test, lăsându-i pe alții să ducă tot greul. În același timp, nici conducătorii României să nu creadă că frica noastră îi va scuti de obligația rezolvării acestei grave probleme umanitare.
