Așa se pare, după ce se poate citi prin presa locală. Texte. Din păcate, nimic de Doamne, ajută! Idei, care mai de care mai originale, ca să nu zic populiste. Se vede de la o poștă că se „merge” tot pe mână promisiunilor cu priză la public. Adică, tot stilul vechi. Nu-mi dau seama de ce atât de repede. De ce declarațiile anticipează chipurile programe electorale, când, de fapt, evident e tonul de campanie propriu-zisă. Cui folosesc astfel de „strategii”, când se știe cât de sceptici sunt oamenii, când aud vorbe de-a gata despre binele pe care îl vor candidații. Parcă ne-am fi întors în anii 90, când lipsa de experiență își spunea cuvântul cu o candidă naivitate.
Parcă n-am ști și ce a urmat: în 2000, lui Klaus Johannis i-au trebuit doar numele și o fotografie bine făcută, pentru a cuceri mințile (și inimile) sibienilor. După un deceniu de care numai Dumnezeu știe cum am trecut fără șocuri majore, a venit mult dorita schimbare de stil și jocuri de cuvinte. Mai exact de cuvinte nespuse, ci doar ajutate să renască în mentalul colectiv. Cum ar fi vorba cu „rânduiala ca la sași”. Pe asta au mizat oamenii care au gândit campania lui Johannis. Și au reușit. Și nu numai acum 16 ani, ci încă de trei ori… Ei bine, cu ce ne-am ales? Stă cineva acum să analizeze subiectul ăsta, în staff –urile candidaților? De unde a preluat KWJ Sibiul și unde l-a adus? Care au fost condițiile politico-legislative generale, din țară, începând din 2000, care l-au ajutat, din start, și pe parcursul mandatelor sale? Și tot ce înseamnă orice carieră politică (în sensul activității în interes public), adică binele și răul lăsate în urmă? A făcut omul acesta, de unul singur, tot ce i-a ieșit bine? Dar a rămas singurul răspunzător pentru tot ce a ratat?
Ce a fost bine? Păi, în opinia mea, bine a fost că numele alesului majorității sibienilor a făcut rating în mass-media europene. Apoi, ca la pomul lăudat, au apărut investitorii străini. Datorită lor ne-am ales cu o platformă industrială, care încă mai ține șomajul la cote deloc alarmante. Și tot numele lui a adus specialiști în restaurarea centrului istoric, așa încât nu ne-am făcut de râs, când cu Capitala Culturală Europeană, în 2007. Dimpotrivă, de-atunci am rămas un oraș cotat turistic-european… Cât de bine a fost făcută însă restaurarea? Să ne spună specialiștii noștri, în urbanistică și patrimoniu. Măcar atât să facă. Până acum, niciunul n-a avut a ne spune ceva: nici de bine, nici de rău. Noi simțim doar efecte, când cad streșini ori sar pietrele din pavimentele publice.
Ce a fost rău? Păi, uitați-vă la cartierele orașului, acolo unde s-au construit în draci case de toate felurile și mărimile, de-ți taie răsuflarea. Sau la marginile orașului, acolo unde îmbulzeala de locuințe îți fură lumina și aerul. Vi se pare că edilul nostru, de peste 5000 de zile, a avut o concepție despre cum ar trebui să arate Sibiul, nu doar cel istoric – în 2007, și-atât, ci și în jurul celebrei sale cetăți saxone – în 2020, să zicem? Eu, unul nu cred. Și mai cred că nu peste foarte mult timp, se va vedea asta din ce în ce mai pregnant, mai ales, vara, când turiștii internaționali vor căuta și altceva decât cele câteva străduțe din burg și vor găsi… Dar știți și d-voastră ce.
N-am pretenția unei analize riguroase a perioadei Johannis. Dar, pentru mine, cu asta ar trebui să înceapă orice competiție electorală locală (și nu numai), pentru multă vreme de-aici înainte, considerând-o post-Johannis. Dacă nu vorbim despre plusurile și minusurile acestei (răsunătoare) perioade istorice, greu vom depăși stilul campaniilor electorale „prefabricate” în laboratoarele partidelor politice. Și știm, deja, prea bine, că partidele noastre sunt dornice de câștigul momentan de putere, mai puțin de realizări pe termen lung. Iar concluzia pe care ar trage-o urmașii noștri ar putea fi: până în 2014, epoca Johannis a însemnat, mai mult decât alte „amănunte” locale, istoria creșterii propriei sale puteri, în politica națională. De ce? Pentru că în urma sa, la Sibiu, totul a revenit la „normalitate”.