Românii au luat o notă proastă la purtare, de la statul hrănit de ei. Este ceea ce îmi inspiră nou intrata în aplicare lege antifumat. În nici un caz nu văd aici ceva care să aducă a grija statului pentru sănătatea contribuabililor lui. Dar știu că interdicțiile întăresc instinctul adamic al încălcării lor. Numai că nici cu asta nu pot să fiu de acord până la capăt. Dumnezeu nu i-a pus omului interdicții, pentru că i-ar face rău. Dimpotrivă, Dumnezeu i-a interzis omului cunoașterea – adică ceva ce nu-i face rău – ca o modalitate perfectă de a-i arăta cât de mare este binele ascultării. Aceasta este esența iubirii și milostivirii Sale față de om. Morala: orice lege gândită de mintea omului trebuie să urmărească, înainte de toate, binele general și pe termen lung.
Legea antifumat nu e doar proastă (îi lipsește filosofia), rea (cinică, populistă) și ineficientă (inaplicabilă, cum spun unii, deja). E o lege de tip prohibitiv și nu elimină răul care, se presupune, a stat la originea ei. Gândiți-vă doar la cât de înfloritoare au fost producția și comerțul de alcool, în clandestinitate, în anii prohibiției americane (1920-1933)… Nu va trece mult timp și ne vom mira (sau nu) de inventivitatea românului în a găsi „portițe” inteligente pentru fentarea ei…
Și-atunci, merită să ne întrebăm care-i binele adus de interzicerea fumatului în spațiile publice, definite ca atare de lege. Poate fi disciplinarea petrecerii colective a timpului, în bodegi sau restaurante de lux, unde nu toți consumatorii sunt și fumători. Nu mai vorbesc de școli și alte instituții publice sau de mijloacele de transport în comun, unde numai fumul de țigară mai lipsește… Bine, bine dar toate astea sunt situații în care, de mult, ar fi fost normal să nu se fumeze. Adică, fără interdicții prevăzute de legi. Altfel spus, normal ar fi ca omul, prin propria lui voință, să fie și propriul lui gardian. Care gardian să-i dea peste mânuțe, dacă scoate țigara din pachet, în locuri în care nimeni nu-i obligat să-i suporte fumurile. Ce-ar însemna asta? Ar însemna că am avea de-a face cu omul educat. Ca să nu spun omul cu mentalitate creștină, mai atent la aproapele, decât la el însuși. Și spun asta pentru că tot am ajuns, în sfârșit, în Postul Mare al majorității creștinilor, de rit oriental, din România. (Iată, un alt subiect bun de disecat, plecând de la cele două duminici – din acest an – ale Învierii aceluiași Domn, pentru toți creștinii, ortodocși, romano-catolici și greco-catolici, protestanți și neoprotestanți. Pentru că Domnul îi îngăduie pe toți, ar fi de analizat cât de mare este grija înalților noștri păstori față de sănătatea credinței turmelor conduse de ei, spre mântuire, și pentru ca biserica neamului să fie una…) Dar de unde, la noi, atâta mentalitate creștină, așezată la baza relațiilor din societate?
În societatea noastră, în care omul le știe pe’ale lui, biserica, pe’ale ei – mai precis, puterea asupra mirenilor săi, și statul, pe’ale lui – mai precis, puterea contribuabililor săi. De aceea nu-i de mirare că am ajuns să le interzicem fumătorilor dreptul la viciu în locurile publice. Până acum, n-a fost de folos nicio campanie antifumat. Nici cu textele acelea oribile pe pachetele cu țigări (pe care nici un fumător nu le mai citește), nici cu riscurile semnalate de medici. În realitate, fumatul nici nu este viciu. Moralmente, el nu mai poate fi considerat o pornire nestăpânită și statornică spre rău, desfrâu și alte destrăbălări, așa cum menționează dicționarele. Nici chiar păcat nu poate fi numit, din perspectivă religioasă. Păcatul, la fel ca și credința, trebuie să aibă acceptul cumulat al conștiinței, rațiunii și voinței omului. Fumătorul, fie el de ocazie sau pasionat, arde tăbac numai și numai din propria lui voință, fiind conștient de riscurile pe care și le asumă. Legea anti-fumat îl face mai conștient de ele? Nici pomeneală.
Gândurile acestea mi-au trecut prin minte în istorica zi de miercuri, 16 martie 2016. Ziua pe care aș declara-o a antifumatului, pentru că, dacă nu mă înșel, suntem singura țară, din orientul Europei, în care antifumatul are o lege. După mine, antinațională. Ea nu educă, ci întărâtă… În dimineața respectivă, un grup de elevi, băieți și fete, fumau de zor, în pauza dintre orele de școală, undeva în centrul Sibiului. Copiii dârdâiau afară, cu țigările tremurând între degete, în fața barului, în care, „pe vremuri”, își petreceau recreațiile. În acest timp un alt licean se grăbea să-și aducă, din interior, „cafeluța de rigoare”. Din 16 ale lunii curente, barul este închis – pentru pasionații de tăbac. Cât e de bine, și cât e de rău, toată poveste asta, cu final deschis? Cui să-i dăm note proaste la purtare, elevilor sau statului, care s-a gândit doar să pedepsească fumatul, acolo și’acolo, dar nu și la respectul pe care trebuie să-l arate inclusiv fumătorilor?
Și, pentru că mulți fumători și nefumători se declară creștini, poate ar fi bine ca slujitorii altarelor sacre, mai ales cei mai iubiți dintre ei, să le explice tuturor, acum, că tot e Postul Mare, pentru toți creștinii, ce vrea să spună apostolul, într-unul din cele mai profunde versete ale scripturii sale: „Dumnezeu a închis pe toți în neascultare, ca să aibă milă de toți”.