Când am publicat, astă-vară, editorialul „Ne-ați făcut de râs, dle Johannis!”, aveam conștiința împăcată că nu făceam decât să-mi exprim niște opinii, după primele șase luni din mandatul celui mai ales reprezentant al democrației noastre. Și nu fac un secret (de fapt, n-am făcut niciodată) că și eu l-am ales pe dl Johannis, în noiembrie 2014. Deși…, dar e o poveste lungă și veche, pe care n-are rost s-o relatez acum. Cu 17 luni în urmă, am ales Johannis pentru că, în cursa prezidențială, se lupta, după mine, cu un „pericol național”. Și-atunci? Cum să-l ajut în fața „pericolului național”? Cu votul! Mai ales că, în accepțiunea mea, votul este obligatoriu. Altfel nu văd cum aș avea dreptul moral pentru mirări, nemulțumiri și critici ulterioare… Așadar, anul trecut, am scris un comentariu acid, la adresa președintelui, cu convingerea că noi, sibienii, am fost „garanții” lui, în fața tuturor celorlalți alegători.
Unii jurnaliști bucureșteni m-au întrebat ce mi-a venit, de ce m-am „luat”, după 14 ani, de fostul nostru primar, pe care sibienii l-au votat de patru ori. „Ce, n-aveai habar despre cine e vorba?” Bineînțeles, știam. Dar n-am vrut să le dau explicații. Îi simțeam prea străini de povestea mea, de Sibiu. Le-am spus doar că președintele m-a dezamăgit, că, după mine, nu înțelesese pasul enorm pe care l-a făcut, de la Primăria Sibiu, la Cotroceni. Că, din partea lui, așteptam mesaje și gesturi semnificative, din care să înțelegem că știe ce vrea și ce pași trebuie făcuți, pentru punerea în practică a promisiunilor sale electorale. Recunosc, răspunsul meu a fost voit formal. Gândeam că editorialul era suficient de explicit ca să înțeleagă oricine din ce pricini mă hotărâsem să-l scriu.
Exercițiile mele de relaționare directă cu dl Johannis, la începutul primului său mandat de primar, apoi lunga perioadă de edil, toate m-au convins că punctul lui slab este co-mu-ni-ca-rea. Le-am spus-o și unor apropiați de-ai săi din Forum: „Dacă pune sonorul pe mute, bucureștenii îl vor hali. Tăcerea va fi luată ca sfidare, iar sfidarea va fi taxată”. Știam că, la Sibiu, a fost posibilă o asemenea strategie. Mă refer la lipsa de reacții în mass-media, față de tăcerile primarului KWJ. Sigur, nu imaginată de ziariști – ei doar s-au aliniat directivelor impuse. Cu timpul am înțeles că primarul (ca și alți importanți politicieni locali) nu era străin de „încurajarea” presei favorabile. Una peste alta, vara trecută, am avut suficiente motive să-i atrag atenția fostului nostru primar, devenit șef de stat, că, la București, nu mai ține rețeta de la Sibiu, pentru întreținerea imaculată a imaginii sale publice. Am simțit că aroganța afișată cu aerul liderului distant și suveran, din motive imaginate doar de el, gesturile țâfnoase și plecările intempestive în vacanțe exotice aveau să-l coste scump. Să nu cumva să credeți că mă așteptam la un răspuns din partea chiriașului de la Cotroceni. Nici pomeneală. Mă așteptam doar că i se va semnala mesajul „de-acasă”. Și va medita – un pic – asupra lui…
Și m-am ales doar cu așteptarea. Nicio schimbare, în ultimele șase, șapte luni. Lui Klaus Johannis continuă să nu-i pese de nimeni și de nimic. Comunicarea pe subiecte grele, cum ar fi descentralizarea și regionalizarea, pe care le susținea cu aplomb justificat, pe vremea când era „doar” primar, lasă de dorit de când a ajuns în fruntea statului. Între tăceri mai scurte sau mai lungi, au apărut promulgări controversate (legea pensiile speciale pentru parlamentari și demnitari), non-reacții la măsuri importante ale statului (decizia CCR privind colaborarea DNA-SRI, în lupta anticorupție) și declarații neinspirate (apărarea cuibului de viespi de la A3 sau „degradarea” lui Tökes). Practic, din pașii anunțați, pentru schimbarea politicii românești, președintele nu l-a făcut nici măcar pe al său propriu. Și, iată, s-a întâmplat imprevizibilul: lovitura de imagine negativă, administrată de revista germană „Der Spiegel”. După ce trece în revistă neajunsurile prezidențiale știute și de noi, publicația provoacă o undă de șoc, la București, cu un verdict categoric: România are un președinte „diletant”. Nemții i-au pus oglinda în față, sugerându-i lui Johannis să se întrebe dacă se vede la fel. Depinde numai de el dacă o va face și la ce concluzie ajunge. Îi sugerez și eu ceva: s-o facă repede, până mai are timp. Ce mai contează că, anul trecut, am avut dreptate, și-mi pare rău?