Despre Nichifor Crainic, cu jale și respect

Știu, se vor întreba unii: ce rost are să vorbim, acum, despre un om necunoscut de mulți români, controversat, între puținii cunoscători ai vieții și operei lui, dar cu siguranță apreciat ca unul din marii noștri oameni de cultură, în interbelic? Ce legătura are asta cu actualitatea românească? Are, pentru că Nichifor Crainic a fost un autentic director de opinie, bucurându-se de mare notorietate ca ziarist, scriitor, filosof național-creștin, membru al Academiei Române, angajat, pentru o scurtă perioadă de timp, în echipa guvernamentală (departamentul de propagandă) a generalului Ion Antonescu. După război, începând din 1947, timp de 15 ani a supraviețuit în pușcăriile comuniste. FĂRĂ SĂ FIE JUDECAT. Pentru noul regim politic, n-a mai contat că era fiu de țărani din satul Bulbucata (Vlașca/Giurgiu). Ce să mai vorbim că a fost licențiat al Universității din Viena, academician (1940-1945) și a condus publicația bucureșteană „Gândirea” (1926-1944), cea mai importantă revistă de cultură, din România primei jumătăți a secolului XX.

Cu o asemenea biografie, în fapt un destin aparte, chiar tragic, este firesc să fie (chiar și astăzi) o personalitate controversată. Dar nu mi-am propus să scriu un „Laudatio”. Nici nu urmăresc reabilitarea lui Crainic, în fața celor care încă îl mai consideră ideologul de extremă dreaptă al Mișcării Legionare, deși nu există dovezi că și-ar fi dorit acest lucru. Nu vreau nici să contrazic afirmațiile celor care îl dau ca un înfocat susținător al nazismului și conducătorului ei. Un naționalist pătimaș ca Nichifor Crainic, tradiționalist și ortodoxist până în măduvă, nu putea fi, în 1941, altfel decât fericit că România intra în războiul „sfânt”, de reîntregire a țării în cruciada antibolșevică. Nu conta că o făcea alături de Germania hitleristă, după cum reiese din mărturiile lui. Așadar, tuturor scepticilor le răspund că avem nevoie să vorbim, mult și serios, despre interbelic. A fost perioada, cu bune și rele, în care, pentru prima dată și pentru puțin timp, o Românie Mare – cum nu va mai fi într-un viitor previzibil -, liberă în fața puterilor europene și mândră de ea însăși (mai mult decât ar fi motivat realitatea), a avut totuși șansa de-a se integra în civilizația occidentală. Și, cu puțin noroc, ar fi reușit. N-a vrut însă istoria. Istoria ei și-a Europei. Și, după cum se știe, după război, ce-a mai rămas din România Mare a intrat sub influența devastatoare a sectanților bolșevici.

Citind „Am cunoscut iadul! / Mărturii din închisoare, 1947 – 1962”, l-am cunoscut pe Nichifor Crainic așa cum se interpreta pe sine, ca om de cultură, implicat sentimental și idealist în viața publică. Și n-a avut alt ideal decât cel al propășirii neamului său. Dar, planul divin pentru a doua jumătate a existenței sale pământești, a fost altul. Când scria, în 1947, Memoriul prin care respingea, punct cu punct, acuzațiile justiției populare, nu se gândea că, în următorii 15 ani va deveni poet în zeghe, în timpul revoluției comuniste. Abia în închisoare, Crainic și-a evidențiat măsura reală a sensibilității creatoare, în spirit creștin. Nu a fost singurul deținut de conștiință al regimului comunist, pentru care experiența penitenciară s-a dovedit a fi un adevărat purgatoriu. Dacă ar fi vorba doar de înălțarea spirituală a camarazilor de suferință, sub influența poeziilor lui, și tot merită să ne amintim de Crainic, de alții, în căutarea cauzelor căderii societății noastre în plasa dictaturii „oamenilor muncii”.

Din păcate, interbelicul a lăsat o moștenire greu de înțeles, în esența ei morală, ideologică și politică și, mai ales, imposibil de valorificat în etapa istorică ce a urmat. Generația penitenciară a fost una de mare valoare intelectuală, de care însă societatea postbelică n-a avut cum să beneficieze. Acei oameni au fost mai liberi și creativi, în iadul penitenciar, decât cei „de-afară”. (Orice trimitere spre asemănări în actualitate este ridicolă.) Și așa s-au dus spre cele veșnice. Iar creativitatea lor a lăsat doar urme scriitoricești. În viața reală, era însă nevoie de minți luminate, caractere tari și integre ca ale lor. În cei 15-17 ani postbelici, anii de pușcărie ai elitelor interbelice, România a pierdut ritmul firesc al pașilor emancipării și dezvoltării. Cu durere și cutremur, citești mărturiile lui Nichifor Crainic, la fel ca și pe ale altor colegi din „universitățile penitenciare”. Și mai că refuzi să crezi că românii au fost în stare să-și lichideze, singuri, atâția oameni de valoare! Cu atât mai grav să auzi astăzi pe cineva care, în acele vremuri, se specializa cu sârg și devoțiune tovărășească la Moscova, întrebând retoric, ce rost mai are să ne tot plângem de ce s-a întâmplat? Asta a fost… Trebuie să mergem înainte... Încotro? Cu cei pe care îi considerăm elitele momentului, ne vom reintegra oare în civilizația europeană? Evident, dacă și istoria ne va ajuta. Îi putem vedea demni urmași ai celor pe care revoluția comunistă i-a lichidat pe motive ideologice sau de conștiință? Golul rămas în urma generației penitenciare, cu gardienii ei comuniști (din anii 50 și de mai târziu), explică de ce, după 1989, am avut prea puțini oameni născuți legiuitori și administratori de bună credință ai treburilor țării. O dovedește nesimțirea în formă continuată, la vârful societății, cu toată campania justițiară anti-corupție; se simte în brambureala politică și vraiștea din structurile statului, unde parcă s-au strâns, de frica traiului pe cont propriu, numai impostori cu tupeu la pălărie. Se simte, mai ales, în mentalitatea puterilor democrației  noastre, pentru care statul e mai important decât omul. Sunt acei inși fără scrupule, încercând să-și ascundă mirările tâmpe (în fața principiilor europene), frustrările țâfnoase și comportamentul ciocoiesc, avizi de averi și privilegii.

Visând poezii în bezna închisorii, Nichifor Crainic se întreba cu jale: „Unde sunt cei care nu mai sunt?” Și-și răspundea tot el: „… când va cădea Marele întuneric, vei vedea”. Să medităm asupra acestui gând. Poate îl vom înțelege și respecta, până la urmă.