Creștinii sunt oamenii de la care Dumnezeu are cele mai mari și mai numeroase așteptări, pentru că ei cred că n-au venit pe lume din întâmplare, ci prin voința și din iubirea Lui.
Cum răspund, astăzi, creștinii europeni la criza refugiaților din Siria și alte țări afro-asiatice? Fără solidaritate.
Trebuie spus de acum, în aceste zile de pregătire sufletească pentru Învierea Domnului, că fără solidaritatea dintre ei, criza refugiaților va pune în mare dificultate existența creștinilor în Europa. Creștinilor nu le este permisă tăcerea ignară și nici lipsa de implicare în rezolvarea politic-umanistă a crizei.
Creștinii, prin liderii lor politici, sunt cei chemați, în fața lui Dumnezeu, să pună capăt războiului din Siria și să închidă fronturile din spațiul musulman. Pentru că de la credincioșii creștini, la fel ca și de la cei musulmani, Dumnezeu așteaptă roadele bune are credinței lor, întocmai ca de la smochinul evanghelic. Cu toții sunt copii crescuți în grădina Unicului părinte.
Imaginile cu refugiați ar trebui să impresioneze profund toți creștinii europeni. Ce liniște de conștiință mai putem avea după ce vedem nou născuți pe drumul Damascului, dar nu pe cel al luminii, ci al întunericului? Sau bătrâni neputincioși și tineri isterizați cerând „Frontiere deschise”?
Mulți creștini spun că nu e războiul lor, și nici refugiații nu sunt ai lor. Chipurile din motive de diferențe de cultură, educație și emancipare. Frumos la stă! Dar în care scripturi ajutorul acordat semenilor este condiționat de una sau de alta din convențiile inventate de om?
Cum se poate rezolva criza refugiaților? În primul rând prin solidaritatea creștinilor europeni. Premierul Italiei, Renzi, a criticat țările central și est-europene, pentru poziția lor actuala. „Dacă nu manifestă solidaritate asupra migrației, cred că este absolut legitim ca țările mai mari să nu dea dovadă de solidaritate asupra contribuțiilor (de la bugetul UE)”, a declarat Matteo Renzi, săptămâna trecută, în cadrul unei conferințe de presă la Roma. Oare fosta jumătate comunistă a societății europene este mai puțin creștină decât cea occidentală?
În ce privește România, pe lângă declarațiile oficiale ezitante și/sau neconvingătoare, am văzut că se caută mai repede prezicătorii migrației actuale, decât se dorește participarea la dezbaterea întregii comunități europene, pentru găsirea modalităților de ajutorare a refugiaților. De la baba Vanga, s-a coborât la Nostradamus, eternul prezicător a tot și a toate ce se întâmplă cu oamenii. Dar s-a coborât și mai mult în istorie, la Cartea lui Isaia, cap. 10, vers. 1-14. Chiar dacă e vorba de testamentul credinței iudaice, chiar și creștinii responsabili care fac declarații publice ar trebui să știe că Isaia a prezis, cu un secol și ceva înainte, cucerirea Damascului și căderea Ierusalimului, dar așa cum s-au întâmplat în perioada expansiunii asiro-babiloniene, deci acum 2600 de ani. Și, evident, nu despre refugiații de astăzi scrie Isaia, ci despre cei de-atunci. Să fie suficient să căutăm premoniții senzaționale, decât soluții la o problemă atât de gravă?
Cea mai gravă criză social-politică, morală și spirituală, din Europa modernă, are cauze bine știute de conducătorii țărilor europene, de la Urali, la Atlantic. Din păcate, sunt lideri care se fac uituci, când vine vorba de istoricul conflictelor din Orientul Mijlociu, după dispariția Imperiului Otoman, acum un secol. Conflicte din care, ulterior, numai țări europene importante au avut de câștigat. Unele dintre ele au sprijinit, în 2011, cruciada democrației, inițiată de SUA, în timpul „primăverii arabe”. Cruciada a înlăturat niște dictatori, dar le-a dat ghes jihadiștilor. Așa că democrația musulmană e și astăzi la fel de departe ca înainte de sângeroasa primăvară.
Am vrut să spun că nimeni nu se poate considera străin sau departe de drama prin care trece Europa, în aceste zile. Și sunt zile de pregătire a creștinilor pentru Învierea Domnului. Singura mea concluzie este că refugiați suntem cu toții: musulmanii, pe care războaiele din țările lor i-au transformat în invadatori, și creștinii, refugiați în sinea lor, în micile lor comodități, de frică, din ignoranță sau convinși că doar alți creștini sunt obligați să oprească o criză ce poate destabiliza întreaga lume. Numai că, în cazul creștinilor, problema ține de morală. O morală independentă, de esență divină, în interiorul căreia trebuie să acționeze autoritatea politică. Or, tocmai acest lucru nu se simte astăzi, în Europa. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-ar putea simți – să sperăm – nu peste mult timp.
