După lectura interviului pe care foștii ziariști de la Tribuna, Lucian Jiman și Rudolf Kamla, l-au luat deținutului Nicu Ceaușescu, în vara anului de grație 1990, nu pot să nu recunosc cât de departe suntem de normalitatea pe care ne-o dorim de peste un sfert de veac. Nu știu dacă republicarea interviului, în Evenimentul Zilei, a fost întâmplătoare sau nu. Știu însă că, după 26 de ani, gândurile celui pe care românii îl numeau în zeflemea, fără să-l cunoască, Prințișorul, sunt o palmă grea pe obrazul gros al clasei politice din ultimii 26 de ani.
Prin declarațiile sale, deținutul N.C. pare mai lucid decât politicienii pe care poporul i-a trimis spre puterile statului, la 20 mai 1990, dar și mai târziu. Și când spun asta, mă refer al modul în care vorbește despre căderea dictaturii comuniste și marxism, cum s-a ajuns la dictatură, dar și despre lupta de clasă („În momentul instalării unei dictaturi – și asta a fost eroarea fundamentală – nu ai nicio șansă ca să determini dispariția luptei de clasă”) și proprietatea privată, cu trimitere directă la erorile părintelui său. N.C. recunoaște că n-a reușit să-l convingă de răul ce bântuia societatea noastră, fiind prea încăpățânat în a crede numai informațiile triumfaliste primite de la servitorii lui. Spre deosebire de părinții săi, N.C. a înțeles situația dramatică în care România ajunsese. Ceva trebuia să se întâmple. Condițiile de viață ale românilor deveniseră insuportabile.
Întrebat dacă „Iliescu poate sau nu să schimbe în bine situația țării”, ultimul prim-secretar al județului Sibiu nu a dat un răspuns tranșant, în schimb a făcut o demonstrație impecabilă de politologie. După comunism, trebuia atinsă, mai întâi, stabilitatea economică, posibilă doar cu condiția stabilității politice. Se impuneau, deci, analize pro și contra anumitor direcții strategice politico-economice, între grupările implicate în jocul puterii. Important era ca analizele să fie făcute de acele grupări „(…) împreună, căci, altfel, iar se ajunge la un sistem totalitar, la omul care deține, el singur, adevărul absolut, și iar ajungem de unde am plecat” (subl. m.). Și-atunci, s-a întrebat fiul fostului dictator: „(…) de ce am avut nevoie de revoluție?”. Răspunsul nu l-a dat. În schimb a făcut o trimitere subtilă la fostul coleg din perioada tinereții lor comuniste, ajuns președintele țării, pentru care, așa cum știm, democrația putea fi condusă de un despot luminat. Cunoscând ce-i poate pielea, N.C. i-a transmis implicit lui Ion Iliescu acest mesaj limpede și neașteptat de frapant, pentru un fiu de dictator și fost prim-secretar de partid la județ: „(…) una e sistemul democratic de adoptare, de luare a deciziilor (…) și alta-i să iei decizii după ce spune și ce vrea strada. Un compromis întotdeauna aduce după sine, ciclic, un alt compromis. Păi, să ajungi să te conducă strada?!”. Cu o asemene gândire, N.C. nu putea fi alături de Iliescu: „Așa încât asupra șanselor lui Iliescu nu mă pot pronunța, încă”, a încheiat enigmatic N.C. interviul cu ziariștii sibieni. Și nici n-a mai apucat să se pronunțe, până la moartea sa în 1996.
Trebuie să recunosc, interviul publicat de Tribuna, în 1990, și republicat, de curând, de Evenimentul Zilei, este revelator. Știam despre N.C. numai de rău: bețiv, cartofor și fustangiu. Aveam imaginea unui play-boy profitor că era fiul dictatorului. Din surse oculte, aflam toate intrigile țesute pe seama relațiilor cu părinții săi, dar și despre numeroasele aventuri amoroase. În nici un caz lucruri de ținuta intelectuală a răspunsurilor din acest interviu. Opiniile lui N.C. mi se par de bun simț și sensibil obiective, dovedind o bună cunoaștere a erorilor regimului comunist, a derapajului primitiv în cultul personalității dictatorului, și a cauzelor care au generat căderea inevitabilă a sa. Deținutul N.C. nu s-a plâns de situația în care se afla, nici n-a emis pretenții privind condițiile de pușcărie. A acceptat să dea acest interviu numai pentru că ziariștii erau sibieni. Și a vorbit despre tot ce doreau ei: cei doi ani și jumătate cât a fost prim-secretar al PCR Sibiu, relațiile cu părinții și despre evenimentele din decembrie 1989, pe care le-a considerat „lovitură de stat pe fondul unei revoluții/revolte populare”. Așadar, un alt fel de om decât cel pe care regimul politic al părinților lui a făcut tot posibilul să-l descrie „horror”. Acest interviu mi-a întărit convingerea că regimul fesenist a fost, în primii trei ani după căderea dictaturii, de orientare bolșevică. Am înțeles încă de-atunci, din metodele de manipularea informațională a maselor (folosite în decembrie ’89 și cu prilejul fiecărei mineriade) și din ideologia afișată de liderii lui, inclusiv prin integrarea lui N.C. în lotul dușmanilor de țară, de care, cu voia noastră, numai FSN putea să ne scape.
Finalul interviului trădează, în opinia mea, o rafinată înțelegere a contextului politic românesc, încă tulbure, în vara lui 1990. Mai mult, cred că N.C. a lăsat posterității un gând simplu și încărcat de adevăr: „Un compromis întotdeauna aduce după sine, ciclic, un alt compromis. Păi, să ajungi să te conducă strada?!” Acest adevăr ar trebui să le spună multe celor care, într-un fel sau altul, au condus România începând din 1990. Până și celor de astăzi acest gând ar trebui să le trezească simțurile politice. Cum ar fi președintelui țării, care s-a umplut de ridicol, după ce a banalizat măsura justițiară luată de o instituție de stat (stat, al cărui șef se zice că este), dovedind cât de repede a uitat de noua politică pe care o promitea acum 16 luni. Dar, mai ales, cât de ușor s-a lăsat manipulat și deturnat, cu câteva zile în urmă, de la traseul pe care îl anunța în noiembrie 2014. Un pas politic sinucigaș, sub imperiul compromisului impus de cei care, poate, îi controlează de mult gândurile.
