Primarii în exercițiu se plimbă prin cartiere, în campanii electorale mascate, în timp ce partidele se dau de ceasul morții să lanseze candidați noi, în speranța că vor rupe inimile târgurilor românești. Nimeni, însă, nu vorbește de necesitatea schimbării radicale a hărții administrative.
Or, dacă ceva a rămas, în România postcomunistă, încremenit în proiectul original, este exact împărţirea administrativă a ţării. De 48 de ani avem aceleaşi judeţe, cu aceleaşi structuri, cu aceleaşi bune şi rele, dar total neadecvate cursului integrării în UE. Împărţirea asta seamănă cu un animal conservat, într-un muzeu de ştiinţe naturale. Pe cale de consecinţă, de aproape o jumătate de veac, instituţiile statului, la nivel local, dorm sub aceeaşi plapumă „protectoare”.
Incredibila încremenire (după peste 26 de ani de la căderea comunismului) are cauze exclusiv interne. E la modă acum, dar în acest subiect, nu putem da vina pe UE.
În România, s-a vorbit de regiuni încă din 1998, când am semnat Carta Regiunilor Europene. A fost o precondiţie pentru aderarea la UE, după ce singuri ne-am manifestat dorinţa reintegrării în civilizaţia occidentală. Însă, în bunul nostru obicei, semnătura a rămas dovada bunelor intenţii, nu şi a asumării unei noi hărţi administrative. Au trecut aproape 20 de ani de la semnarea Cartei. Regionalizarea, însă, a rămas, practic, la faza discuţii pro şi contra, de parcă n-ar fi fost timp suficient să ne convingem că „așa nu mai merge”.
Integrarea județelor într-o Uniune a regiunilor este incompatibilă cu politicile bugetare unionale.
Tema regionalizării rămâne subiect tabu în campanii electorale, de parcă n-ar fi în joc unitățile administrative teritoriale, pentru ale căror structuri sunt organizate alegeri locale. După aceste alegeri, aleșii – turmentaţi de funcţii şi onoruri – n-au nici un motiv să-şi dorească schimbări. Aşa am ajuns beneficiari codași de fonduri europene. În schimb, n-am auzit de aleşi locali revoltați pe situație, cerând reforma din temelii a sistemului. Cu toţii s-au mulţumit cu ce le-a dat județul. Iar județul stă bine mersi pe coadă, cu strategiile lui de dezvoltare județeană cu tot, care strategii sunt doar palide imitații ale planurilor comuniste de altădată .
Regionalizarea este victimă și a speculaţiilor politice făcute pe seama acestui subiect. Curând de la apariţia ideii, regionalizarea a fost confiscată de greii iubirii de patrie. Pentru cei de la sfârșitul anilor 90 şi în primii ani după 2000, subiectul avea ca scop dezmembrarea ţării. Din păcate, nici măcar acum, când, de opt ani, suntem parte a Uniunii Europene, regionalizarea pe criteriile euro-regiunilor nu face obiectul analizelor parlamentare, nici al dezbaterilor din mass-media.
Sibiul – parte a Regiunii de Dezvoltare 7 Centru – nu face excepţie, deși cu câțiva ani în urmă, Regiunea avea cel mai mare salt economic din ţară, de 8,8 procente, potrivit studiului „Dezvoltarea Regională – prezent si perspective”, realizat de Comisia Naţională de Prognoză. Regiunea Centru acoperă o parte din zona de sud a Transilvaniei, respectiv judeţele Alba, Braşov, Mureş, Sibiu, Covasna şi Harghita. Primele două dintre acestea erau, la vremea respectivă, motoarele economice ale regiunii. Studiul mai arăta potenţialul investiţional ridicat, ceea ce explica dinamica sporită a dezvoltării.
De la marea ratare a regionalizării de către USL, în vara lui 2012, n-am mai auzit nici măcar de asemenea analize. Guvernanții noștri s-or fi gândit că oricum nu folosesc nimănui. De asta ne vom convinge însă al prima criză economică majoră din UE. La fel ca de vorba din bătrâni: „Boală lungă, moarte sigură”.