După ce parlamentarii noștri s-au cam făcut de râs, cu intervenția lor inoportună, în cazul copiilor familiei Bodnariu, din Norvegia, și până când se va termina jocul clerului drept-credincios de-a „plebiscitul pentru familie”, să vă spun o poveste.
O poveste reală, cu o familie de români plecați în America. Mi se pare că merită publicarea ei, pentru a arată cât de diferite pot fi realitățile românești, privind familia și educația copiilor, față alte spații ale civilizației creștine. Problema educației copiilor ar trebui să fie o preocupare fundamentală pentru o societate ca a noastră, aflată în căutarea echilibrului social interior, la peste un sfert de veac de la exodul din lagărul comunist.
Familia despre care doresc să vă vorbesc a plecat, în începutul anilor 2000, din România având doi copii. În America a mai adus pe lume un copil. Roadele căsniciei i-au bucurat, așadar, existența în țara natală, la fel ca în țara adoptivă. Timpul a trecut, copiii au crescut în pace și bună înțelegere. Părea că încercările le ocoleau căminul. Și totuși probleme au apărut. Nu din cauza schimbării mediului social. Nici măcar copiii cei mari, născuți în România, nu au avut greutăți de integrare. Iar școala și comunitatea de dincolo de Atlantic s-au manifestat prietenos cu cei patru, apoi cinci români. Cu toate acestea, liniștea de familie a fost tulburată de cineva la care s-ar fi așteptat cel mai puțin.
Până pe la opt ani, mezinul era vesel și jucăuș, cu o imaginație debordantă. Iar relațiile cu părinții și frații mai mari se consumau într-o deja tradițională atmosferă de familie unită în dragoste. Mama, în special, era deosebit de încântată de simpatia de care se bucura din partea colegilor de școală și întreceri sportive. Ei bine, după 9-10 ani, copilul „american” a început să creeze probleme. În mod evident și energic, de parcă era deja teen-ager, conștient de dreptul la libertate asigurat de societatea americană. Bineînțeles, contactul cu colegii, atracția diferitelor medii private și publice, toate au contribuit la subita lui emancipare. Pleca cuminte de acasă, cu programe cunoscute de părinți, dar se întorcea atunci când vroiau „interesele” lui sau ale prietenilor. Întârzia la un film sau la un „game”, fără să-și pună problema emoțiilor pe care le trezea acasă.
După câteva corecții tradițional-românești ale capriciilor sale pre-adolescentine, mezinul le-a făcut părinților surpriza să-i amenințe cu o reclamație la „protecția copilului”. Bineînțeles mama și tata au rămas fără replică. La început n-au crezut că vorbea serios. Asta i-a costat o nouă amenințare de același fel. Apoi, alta. Până la urmă, după ce și-a revenit din corzi, mama a avut ideea salvatoare și l-a anunțat că vor face o călătorie în România. Copilul s-a bucurat, pentru că îi era dor de bunici. N-avea nicio bănuială asupra adevăratelor motive ale „plecării acasă”. Dar le-a aflat cum au ajuns în țară, când, după o mică dispută cu mama sa, crezându-se viteaz, în fața ei, ca-n America, a primit „un dos de palmă” hotărât și neezitant. S-a mirat foarte, când a observat că nimeni, în jurul lor – și erau în incinta unui aeroport, n-a schițat un semn de dezaprobare a corecției materne. Cu toate acestea, sejurul în România a fost unul reușit. Mai mult, s-a soldat cu „îmblânzirea” mezinului, chiar și după revenirea în America. N-o spun eu, așa m-a asigurat un membru al familiei.
Ați putea crede că povestea de mai sus e o glumă (poate, nesărată), dar vă asigur că nu e. Ea aduce, în opinia mea, un aspect inedit, în dezbaterea publică de la noi pe tema educației: ce n-a fost posibil în America, a fost posibil în România. Dovadă a diferențelor culturale și de mentalități, dintre cele două societăți. Evident, morala nu poate fi: „Faceţi ca în America!” sau „Faceți ca în România!” Educația ține de familie, în aceeași măsură ca de fiecare societate, bazată pe mentalități și tradiții culturale comune între membrii ei. În ce mă privește, am avut sentimentul că am găsit pretextul potrivit să revin asupra cazului Bodnariu. Se știe că parlamentarii noștri itineranți au creat impresia că l-au rezolvat, prin simpla lor deplasare București – Oslo (mai mult ca sigur, pe bani publici). Vezi doamne, autoritățile norvegiene or fi căzut pe spate, sub influența prezenței lor euforizante! În realitate, așa cum sunt convins că n-a fost vorba de farmecul inefabil al parlamentarilor noștri, tot așa nici românii nu vor renunța, curând, la tradiționala zicală: „Unde dă mama, crește!” Ca să nu mai vorbim de celebra zicere cu o falsă încărcătură religioasă: „Bătaia e ruptă din rai!”.
Oricum, în materie de violența în familie și educația copiilor, nu sunt rețete imuabile, general valabile. Important ar fi ca părinții, educatorii (laici și religioși) și autoritățile noastre să țină aproape, pentru a salva cât mai multe familii cu probleme majore. Mai ales acolo unde sufletele copiilor sunt încercate de pericole ascunse, în condiții de viață nefaste. Pare idealist (la noi) să-ți dorești așa ceva. Cazul Bodnariu însă, până acum, poate induce ideea că în Norvegia, e realist. Înclin să cred că mai degrabă majoritatea făcătorilor de legi și a păstorilor de suflete, din România, au interese ce țin de controlul (manipularea) maselor, în loc de parteneriate educaționale serioase și eficiente cu celula ei de bază. E și asta o idee veche, bine înrădăcinată în plaiurile mioritice.
