„Este oare adevărat că adulților le este mai greu decât tinerilor? Nu, singur că nu. Oamenii mai vârstnici au deja o părere formată despre orice și nu mai ezită atunci când trebuie să hotărască ce fac în viață. Nouă, tinerilor, ne este de două ori mai greu să ne susținem opiniile, într-o vreme în care tot ce înseamnă idealism e distrus și zdrobit, în care oamenii își arată partea cea mai urâtă, în care se pun sub semnul îndoielii adevărul, justiția și Dumnezeu.”
Dacă nu ați citit cu atenție textul de mai sus, am rugămintea s-o faceți. Și dacă ați făcut-o, vă vine să credeți că a fost scris cu peste 70 de ani în urmă, într-un jurnal ținut între 1942-1944? Iar autoarea lui a fost o copilă de 15 ani, care, atunci, își consuma ultimele zile de „libertate”, în ascunzătoarea unde trăise în ultimii doi ani? Mai mult ca sigur, puțini vor ști despre cine e vorba. Așadar, acest text a fost scris, în zilele cumplite ale celui de-al doilea război mondial, de Anna Frank, în faimosul ei Jurnal. Mesajul său, ca și întregul jurnal își păstrează valoarea și, sunt convins, și-o vor păstra cât timp vor exista oameni pe pământ.
Jurnalul Annei Frank aparține eternității, la fel ca toate marile opere și creatorii lor, care au dat sens existenței umane, de-a lungul istoriei. Apreciată drept una din cele mai reprezentative cărți ale secolului XX, jurnalul celor doi ani trăiți în captivitatea auto-asumată de familia sa, și încă patru evrei, rămâne mărturie peste veacuri despre supremația umanității, în fața forțelor diabolice ce se pot naște, la un moment dat, în sânul său. În acest caz, e vorba de puterea creativă a unui copil versus național-socialismul german, ce a pus pe jar întreaga omenire la mijlocul secolului trecut. Prin forța și frumusețea umanismului său, ce a supraviețuit războiului, datorită Jurnalului, Anna Frank a învins obscurantismul paranoic al unui sistem politic aberant, dispărut, la propriu și la figurat, într-un imperiu de cenușă.
Dar în ce constau calitățile deosebite ale Jurnalului Annei Frank? Citindu-l, în versiunea sa completă și definitivă, oricine poate fi sedus de frumusețea lui epică și stilistică, bogația enormă de idei și interpretările unei fețite brusc maturizată, deși era la vârsta pubertății. Pentru că Anna Frank avea 13 ani, când a intrat în ascunzătoarea din Amsterdam, și 15 ani, când, în urma unui (posibil) denunț, naziștii i-au arestat pe toți cei opt clandestini. Ulterior, dintre toți, doar tatăl Annei, Otto Frank, a supraviețuit lagărelor de exterminare. Cineva trebuia să descopere lumii însemnările fiicei sale. Și pentru ca astăzi Jurnalul să fie nu doar o carte bună de citit, ci și un document istoric valoros – înscris, de altfel, în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Jurnalul Annei Frank nu se comentează – se citește. Citindu-l, te îmbogățești sufletește, spiritual și intelectual. Nimic din ce înseamnă existența omului n-a scăpat atenției Annei, în micul sistem concentraționar în care a trăit. De la viața de familie, cu bucuriile și neînțelegerile ei, trecând prin animozitățile din relațiile părinți-copii ori între maturi și descoperirea „secretelor” sexuale, dar și ale inefabilei prime iubiri, până la religie, viața socială și reacțiile oamenilor față de declarațiile politice și evenimentele de război.
Citatul din debutul acestui editorial este definitoriu pentru ceea ce cred că înseamnă profunzimea umanistă a mesajului pe care îl transmite Jurnalul Annei Frank. Cu un simț al premoniției demn de o fiică a Sionului, Anna scrie, cu un an înainte de-a fi arestată: „Mi-e cu neputință să-mi imaginez că lumea va redeveni vreodată normală pentru noi. Desigur, vorbesc despre «după război», dar e ca și cum aș vorbi despre castele în Spania, despre ceva ce nu va deveni niciodată realitate”. Deci nu doar că nu se vedea trăind postbelic, dar, într-o altă însemnare, Anna a intuit pericolul bolșevismului de după război, după ce ea însăși se bucurase de succesele Armatei Roșii, în confruntările cu Wehrmachtul. Dar acestea nu sunt manifestări ale unei gândiri defetiste, ci ale unui simț analitic deja maturizat. Așa a realizat Anna că neînțelegerile ce apar între generații duc la supraîncărcarea sarcinilor tinerilor, mai ales „într-o vreme în care tot ce înseamnă idealism e distrus și zdrobit, în care oamenii își arată partea cea mai urâtă, în care se pun sub semnul îndoielii adevărul, justiția și Dumnezeu” – așa cum scrie spre sfârșitul jurnalului.
Poate cineva să nu recunoască și astăzi în manifestările tinerilor, dificil de înțeles de vârstnici – oriunde în lume, faptul că, în general, se pun sub semnul îndoielii adevărul, justiția și Dumnezeu? De-ar fi să ne gândim doar la violențele de anul trecut din Europa, America și Orientul Apropiat, și ar trebui să ni le reamintim pe cele din perioada interbelică, care au dus la un război fratricit, global și devastator, și despre care a scris, în condiții inumane de viață, Anna Frank.
