Concert european de Anul Nou

Din cele 75 de ediții de până acum, ale concertului de Anul Nou al Filarmonicii din Viena, cred că am urmărit vreo 40. Pe toate începând din 1990, iar până atunci atâtea câte am avut parte cu voie de la stăpânirea ceaușistă. Nu mai știu exact câte au fost. Știu doar că, pe vremea lui Ceaușescu, ne bucuram de transmisiunile de la Viena ca de oazele noastre de libertate. Erau precedate, minute în șir, de imaginea siglei TVR – cu Atheneul bucureștean, pe muzică enesciană. La un moment dat se făcea legătura cu sala Filarmonicii vieneze. Urmau două ore de muzică, la care noi aveam acces direct doar prin intermediul EUROVISION-ului…

Erau acorduri muzicale transmise din lumea liberă. Până în 1990, muzica ne putea fi cunoscută, în schimb lumea de unde venea ne era ascunsă de voalul necunoașterii. Muzica n-avea granițe, deși regimul ar fi vrut să impună reguli și în acest domeniu artistic. Motiv pentru care mulți din marii ei creatori și interpreți români au ales exilul. Adevărul este că, până acum 26 de ani, cultura, artele în special erau unele din puținele punți de legătură cu lumea de dincolo de cortina de fier.

În cei 75 de ani de la prima ediție, concertul de la Viena a devenit, pe întregul mapamond, parte a (pe)trecerii dintre ani. Este singurul spectacol intrat în tradiția culturii europene, începând din 1940, chiar dacă a fost creat pe vremea când Austria era o provincie a Germaniei național-socialiste. Pentru unii pare ceva ieșit din comun să continui o tradiție lansată de unul din regimurile totalitariste ale secolului XX. Pentru alții, e un paradox al societății libere actuale europene, când, cu toate apropierile între popoare, nu este deloc exclus să apară peste noapte bariere ideologice. Și asta pentru că, în mod ciudat, cu toate eforturile integrării politice și economice, Europa nu pare eliberată de pericole naționalist-șovine.

Concertul de Anul Nou, al Filarmonicii din Viena, este un model cultural absolut. El poartă în sine nu doar valori artistice indiscutabile, ci și o formă rafinată de diplomație. Ai zice că acest concert leagă europenii cu restul locuitorilor lumii, în contra diferențelor ce-i separă. Și o face, dar pentru numai două ceasuri, în prima zi a anului, când Filarmonica vieneză adună laolaltă oameni de pe cele cinci continente. Direct sau prin intermediul televiziunii. Pe de altă parte, concertul mai poate fi considerat model pentru orice program de cultivare a deschiderii sociale și de promovare a valorilor naționale. Este vorba de un bun din patrimoniul cultural național (în acest caz, austriac, respectiv valsul) care se bucură de o veche, constantă și mereu proaspătă apreciere din partea publicului mondial. Motiv pentru care valsul și concertul de Anul Nou sunt în topul produselor culturale europene cele mai cunoscute.

De fiecare dată, concertul vienez aduce un suflu de optimism peste Europa. Numai că Europa poate uita repede cât de bine i-a făcut muzica familiei Strauss, în prima zi a anului. Așa a fost întotdeauna. În acest an, de exemplu, ca să găsească soluții pentru refugiații din Asia și Africa sau pentru a pune capăt războiului din Siria, sau pentru a împăca interesele marilor puteri, valsul lui Johann Strauss, cât ar fi de popular, nu oferă soluții. „Dunărea albastră” nu este chiar azurie, pe întreg parcursul ei, de la vest la est. Poate, doar când trece prin Viena. Așa li s-o fi părut și vienezilor din 1940, cu toate că Europa devenise poligon de trageri, pentru cele două din marile ei puteri, ale căror capete diabolice visau să cucerească lumea.