Valentin Leahu a dat Capitala pe Sibiu și a devenit poetul nostru de suflet. Mereu apăsat de nevoi, dar niciodată dominat de ele, poetul își ia zilele în serios, atât cât îi permit puterile. Uneori reușește; de multe ori, nu – important e că are un zâmbet mereu pregătit, pentru a-l dărui cuiva. Numai un spirit de poet de-adevăratelea putea să intre în sufletul nostru atât de subtil și pe nesimțite. Dar mai ales cu prietenie, pe care o risipește cu mărinimie regală. Atât e de diferit de noi, de preocupările noastre atente la cele trecătoare ale vieții, încât dă impresia că plutește profetic și angelic printre noi. Cu siguranță, însă, burgul saxon, sobru și auster, este numai bun pentru darurile și suferințele lui existențiale. Numai suferind, se pare, Leahu poate trăi pilda boemului risipitor și prietenos fără rest. Conștient de prezența sa donquijotescă, într-o lume a calculelor reci și statisticilor cinice, el nu renunță la jocul de a(-și) lua viața peste picior.
Poezia lui Valentin Leahu e nostalgică, cuminte și iubăreață. El nu experimentează, nici nu o scrie cu năduf – el trăiește poezia ca pe „cântarea cântărilor”. Cu fervoarea creatorului de versuri născut, iar nu făcut, Leahu cântă ofurile, neliniștile, iubirile trăite sau imaginate, aventurile tinereții și maturității omului. Un fel de François Villon postmodern, enervat de cumsecădenia trufașă a celor mai tari decât el și, în același timp, puțin încrezător în agitația sterilă a lumii. Asta nu-l oprește să fie un loial prieten al atracțiilor ei înrobitoare, ca o „brută domestică” ce se consideră:
prea multă irascibilitate
în jurul meu
treflele mă înjură degeaba
eu mă liniștesc într-o clipă
dar plouă peste gâtul meu
de sticlă
(…)
Adevărul e că nu știu de ce a dat omul ăsta Bucureștiul pe Sibiu. Dar ce contează ce știu sau nu știu eu, despre un suflet de artist ca Valentin Leahu? Marea surpriză a fost când el ne-a redescoperit Păltinișul – cel cunoscut de puțini sibieni, în orice caz mai puțini decât cei care trăiesc de pe urma faimei sale cultural-europene. El, poetul, visătorul, consumator de himere și idealuri, s-a dovedit mai pragmatic decât comunitatea culturală sibiană. Evident, numai un om ca el putea s-o facă. Leahu ne-a redeschis ochii asupra școlii de cultură de la Păltiniș, creată de filosoful Contantin Noica.
Din păcate, școala de la Păltiniș a rămas un experiment fabulos – pentru vremurile în care cultura era programată politic -, dar necultivat de urmașii magistrului. Nici chiar după ieșirea, acum 26 de ani, din dictatură. Poetul nostru de suflet, însă, i-a dat experimentului o dimensiune sui-generis, cea de cenaclu-revistă. „Cenaclul de la Păltiniș”, al cărui redactor-șef este, „se dorește o mișcare a valorilor, prin evocarea spiritului școlii de la Păltiniș”. Revista, cu cele 44 de ediții adunate până în 2015, al șaselea an al existenței sale, s-a născut dintr-un vis și trăiește cum numai Leahu știe. Cu siguranță, și cei care îl sprijină și încurajează lucrarea sa de spirit și suflet.
Înaintea Nașterii Domnului, sărbătoarea minunii întrupării Logosului, am dorit să scriu un editorial inspirat de un iubitor al cuvântului. L-am ales pe Valentin Leahu, nu pentru că este singurul, din Sibiu. Dar numai un „străin” cu suflet bun și prietenos, dăruit cu talanții cuvintelor potrivite, precum este Valentin Leahu, venit din lumea mare a poeziei, poate trezi la o nouă viață vechea cetate și fostă – pentru meritele ei de mult apuse – Capitală euro-culturală -, dar, suficient de provincială ca să-și ignore propriile valorile.
