Nu știu dacă, în realitate, îl cheamă așa. Știu doar că hălăduie pe străzile Sibiului, căutând ceea ce își imaginează a fi, în universul lui interior, rosturile vieții. Cu timpul am înțeles că omul acesta, atât de greu încercat de când a venit pe lume, deține secretul apropierii de oameni, fără cuvinte. Așa a reușit Ion să se împrietenească cu mulți din necunoscuții din jurul său. Are o vârstă incertă, să zicem între 50 și 60 de ani, și vorbește în limbajul semnelor desenate în aer și sunetelor guturale. La început, îl poți bănui de-o slabă putere a judecății. După mai multe „discuții”, însă, înveți să-l înțelegi. Și te convingi că dimpotrivă, în mintea lui, imaginile și înțelesurile lor au legături directe cu realitatea. Dar cea mai neobișnuită trăsătură a lui Ion este că te citește din priviri și știe în ce ape te scalzi. Mai mult ca sigur, are instinctul dobândit de-a ști cine îi poate fi prieten și cine nu. Prietenia, de altfel, e singurul lucru pe care îl caută la oameni.
E imposibil de aflat cum a ajuns Ion să aibe o mulțime de prieteni. Dacă te numeri printre ei și te întâlnești cu el, se bate cu palma în dreptul inimii, în semn de prețuire, sau trasează pe obraji, cu degetele arătătoare, parcursuri de lacrimi imaginare, semn că i-a fost dor să te vadă. Întâlnirea cu el e un mic eveniment. Mergi liniștit, cu gândurile tale, și, deodată, te pomenești cu Ion lângă tine, râzând știrb, mai tot timpul cu fața neîngrijită și cu priviri vioaie. Simți că-ți citește rapid gândurile ca să afle ce hram porți. N-am auzit însă pe nimeni vorbindu-l de rău, ori sastisit de insistențele lui. Mai vezi uneori pe unii cum se lasă abordați de el. Ion gesticulează, iar aceștia, la un moment dat, dau semne că-l înțeleg.
Așa a intrat Ion în peisajul nostru citadin, cu cercul lui de prieteni, pe care și i-a făcut cu palma bătută de piept și lacrimi imaginare desenate pe obraji. El a ajuns copilul de suflet al sibienilor, în pragul bătrâneții, inițiat în tainele relațiilor interumane de la suflet, la suflet. Aparent străin de toți și de toate. Ion, însă, cunoaște orașul și pe mulți dintre noi. Bănuiesc că femeile sunt preferatele lui. Se vede după bucuria cu care le oferă flori. Numai el știe unde le găsește, în fiecare sezon, de la ghiocei și lăcrămioare, la nostalgicele crizanteme ale toamnei. De fapt, sunt convins că florile sunt marea lui pasiune – parte din limbajul lui de suflet.
Nu cunosc amănunte despre viața lui Ion – unde locuiește, dacă are cineva grijă de el. De-o vreme îl văd la liturghiile de duminică seara. De cele mai multe ori, vine la biserică cu flori și le oferă simpatiilor lui. Un timp venea aproape de sfârșitul liturghiei. Mai nou, apare vijelios, de la primul sunet de clopoțel. Se așează într-o bancă, și, când nu ațipește, urmărește cu atenție mersul slujbei. A fost de-a dreptul uimitor să-l vezi cât de bine a ajuns să cunoască ritualul. Ultima dată s-a apropiat de enoriașii lui de suflet și le-a „spus” că va pleca departe, departe… Ieșind din biserică, m-am întrebat unde ar putea fi dus un om dependent 100%, 24 din 24 de ore, de ajutorul altora. Căci dacă ar fi existat așezăminte pentru unii ca el, de mult, poate, și Ion al nostru n-ar mai fi fost nevoit să alerge pe străzi, ca noi toți de altfel, dar fără nicio țintă…
Mi-am dorit să scriu despre sibianul Ion, pentru că, în așteptarea nașterii speranțelor într-o viață mai bună, ar trebui să urmăm pilda bunului samaritean. Vedem atâția Ioni în fiecare zi, târându-și pașii în căutarea timpului pierdut. Dar dacă, pentru ei, Crăciunul nu poate fi sărbătoarea bucuriei – adusă de Nașterea Sfântă a speranțelor într-o viață mai bună -, este și din cauza noastră, a societății în care trăim.