Puterea și spiritul ardelenesc al Marii Uniri

În fapt, realitatea e că avem președinte și premier ardeleni. Premieră istorică. Problema noastră e, însă, alta: va reuși spiritul ardelenesc să cucerească Bucureștiul cu tandemul Johannis – Cioloș la putere? Mai precis, Bucureștiul politic, dominat astăzi (ca de altfel, prin el, întreg spectrul politic românesc) de slăbiciunile lui, cu rădăcini adânci puse de mulți pe seama trecutului său îndepărtat fanariot.

Pentru o asemenea ispravă, cei doi ar avea la dispoziție doar un an de zile. Misiune imposibilă, domnule, se vor repezi intelectualii de televiziune să răspundă. Ar fi prea frumos, vor gândi sceptic telespectatorii. Mă fraților, așe ceva nu se ezistă. N-o reușit nici Maniu, cât o fo’ de Maniu, va ricana un ardelean mucalit, în fața unui reporter de teren. Dar, să fim sinceri, ne-am dori mult să se schimbe ceva de esență, în politica bucureșteană, cea care dă tonul în mediul social, economic și politic de la noi. Nu de alta, dar prea a luat-o pe tobogan politica mânată de corupție și amoralitate. Nu este mai puțin adevărat: destui ardeleni verzi au picat, de-a lungul timpului, în plasa politicii de înavuțire personală, după istoricul model dâmbovițean. Motiv pentru care ardeleanul patriot, cinstit și cu frică de Dumnezeu, în politică, a ajuns personaj mitologic. Dar chiar și așa, cred că merită să ne întrebăm: va reuși tandemnul Johannis – Cioloș să impună spiritul ardelenesc tradițional („ăla de la ‘918!”, cum ar fi spus un fost prieten, educat în mediul neaoș românesc al Blajului de altădată), în politica bucureșteană, ca să-l simtă întreaga clasă politică?

S-a tot vorbit că, după Marea Unire, politicienii ardeleni n-au realizat mare lucru la București. Nici măcar Iuliu Maniu, cu tot trecutul său politic, atunci când și-a câștigat un onorant respect din partea mediului parlamentar budapestan, un mediu recunoscut pentru ostilitatea sa față de drepturile civile ale românilor din imperiul austro-ungar. Cu toate acestea, „Sfinxul de la Bădăcin” a rămas, în mentalul colectiv, personificarea spiritului ardelenesc, al politicianului dedicat intereselor țării. Acesta a fost Maniu la Marea Unire, dar și după 20 de ani, când i-a trimis Regelui Carol II Memorandumul românilor din Transilvania. Datat la 15 decembrie 1938, documentul poartă 51 de semnături, între care și cea a dr. Ieronim Stoichiță, fost deputat de Sibiu.

Memorandul din 1938 este un document istoric de-o impresionantă forță politică, etică și culturală. Pentru prima dată, era demascat derapajul politic al societății românești, în cele două decenii trecute de la Marea Unire. Despre însăși Constituția noii Românii, din 1923, se afirmă categoric: „(…) a fost impusă Transilvaniei și Banatului, ca și întregii țări, în mod abuziv, fără consimțământul ei”. Pentru ca, după 15 ani, în februarie 1938, noua Constituție, a dictaturii regale, să fie „proclamată cu nesocotirea tuturor formelor legale”. Memorandiștii susțineau că principiile unirii exprimate la Alba Iulia „au fost călcate în picioare, față de o provincie care nu fusese, totuși, cucerită, ci se unise printr-un act de liber și entuziasm consimțământ”. Prin conștiința civică și patriotismul lucid pe care le degajă, Memorandumul din decembrie 1938 va rămâne, pentru istoria neamului, ultimul document al libertății și onoarei în politica românească, aflată sub tăvălugul antidemocratic, pornit, în februarie 1938, de Regele Carol II. Fenomen profund nociv, pentru societatea noastră, continuat apoi de dictatura militaro-naționalistă a lui Ion Antonescu și, după război, de teroarea dictaturii ideologiei comuniste, până în 1989.

Motiv pentru care, după 26 de ani, de la ieșirea din lagărul binefacerilor comuniste, România încă se chinuie să-și găsească făgașul unei democrații mature!

Dar dispariția regimului comunist nu putea însemna reluarea drumului întrerupt în 1938, nici instaurarea rapidă a unei democrații responsabile. Cu o clasă politică educată în ideologia comunistă, România post-totalitară se găsea, în decembrie 1989, în afara unei asemenea perspective. Ne-am „trezit” din înghețul comunist, după o jumătate de veac de la dispariția culturii democratice! De aceea, revenirea la spiritul ardelenesc în politică, datorată, mai ales, lui Corneliu Coposu, n-a avut sorți de izbândă. Era același spirit, despre care memorandiștii din ‘38 scriau: „(… ) poporul din Vechiul Regat a apreciat și elogiat mai mult ca orice tocmai partea aceasta a aportului adus de noile provincii”. Din păcate, la numai șase ani după căderea regimului ceaușist, Corneliu Coposu, noua personificare a spiritului ardelenesc, a plecat prea repede în veșnicie, cu spirit cu tot. De atunci, încrederea și speranțele populare în binefacerile democrației au fost în continuă scădere, fiind „călcate în picioare de jefuitorii urnelor, de profitorii situațiilor nevisate și de foștii trădători ai cauzei naționale”. Așadar – și iată o coincidență răscolitoare, la distanță de câteva generații – așa au înțeles (și) memorandiștii lui Iuliu Maniu originile crizei sistemului democratic interbelic.

Acum, cu cei doi ardeleni la putere, ne putem, deci, întreba – legitim, căci suntem în luna Marii Uniri – dacă vor reuși ei să  resusciteze spiritul ardelenesc de la 1918, în politica secolului XXI românesc. Pentru o asemenea ispravă, având la dispoziție un singur an de zile! Vor reuși ei cel puțin să demonstreze că sunt posibile însănătoșirea statului român și creșterea încrederii cetățenilor, în propria lor democrație? Un răspuns vom avea la anu’, pe vremea asta. Iar peste trei ani, cu ocazia centenarului, sper că vom sărbători (într-o dispoziție națională decent-patriotică) unirea ardelenilor și bănățenilor, bucovinenilor și basarabenilor cu Vechiul Regat. Mă rog, atât cât a mai rămas din acea mare și istorică Unire.