Cu dreapta spre stânga mergând

Dacă tot ne aflăm în anul „sabatic” al re-facerii politice a României, să vedem unde ne aflăm cu stânga-dreapta. Dacă nu cumva, tot alergând spre dreapta, politicienii noștri nu fac decât să se întâlnească cu ei înșiși venind dinspre stânga. Mă rog, sau invers…

Puțină istorie. Guvernarea de „dreapta” (1996-2000), a CDR, a fost un eşec inevitabil. De unde succes pe dreapta, într-o Românie în care se scandau încă lozinci antioccidentale, iar „minerii” au reuşit să pună ţara pe jar, în 1999, pentru a cincia oară, după 1990? Norocul României a fost n-a uitat-o Occidentul. La fel ca-n ‘918. Şi tot într-o perioadă dificilă. Dar vorba lui P.P.Carp, marele fruntaş conservator: „România are atât de mult noroc, încât nu mai are nevoie de oameni politici”. Influenţele Occidentului s-au simţit încă de la sfârşitul celui de-al doilea mandat prezidenţial al său, când Ion Iliescu a fost nevoit să accepte ideea acordului de preaderare la UE. După care, președintele Emil Constantinescu a început cursa spre NATO. În ţară, însă, până atunci, reformele s-au desfăşurat în ritmul tradiţional al schimbărilor la noi: mereu amânate. În principal, din pricina politicienilor speriați de comportamentul reactiv al maselor şi perspectiva pierderii de voturi. Pe scurt, acestea ar fi motivele pentru care prima guvernare de „dreapta” a României, vreau să spun cu partidele istorice la putere, s-a consumat mergând spre „stânga”. În principal prin aceea că statul şi-a menţinut atuurile centraliste. Mai ales în structurile administraţiei publice, deşi erau vădit incompatibile cu cele din UE spre care ne îndreptam.

Una din marile piedici în calea guvernării Convenţiei a fost amestecul doctrinar în interiorul ei, agravat de jocurile de interese politicianiste între parteneri. De altfel, acest lucru s-a manifestat încă înainte de a ajunge la putere. CDR ar fi avut la dispoziţie cele trei doctrine fundamentale ale democraţiei moderne: liberalismul – în vederea lansării economiei de piață; social-democraţia – pentru reducerea decalajelor sociale şi creştin-democraţia – cu aportul ei la controlul moral al practicilor politice. Să fi orientat CDR, cel puțin, primul mandat al „dreptei” spre liberalism. Şi nu era puţin. N-a fost să fie. La Sibiu, de exemplu, liderii CDR declarau semeți, înainte de-a ajunge la putere, că asemenea direcţii urmau să fie analizate abia după câştigarea alegerilor. Numai că, ajunși la guvernare, oamenii Convenției n-au mai avut timp de analize. În schimb s-au certat între ei sau cu partenerii de guvernare, și au pierdut cu brio alegerile generale din 2000. „Stânga” a revenit la putere și a luat unele măsuri de dreapta în vederea aderării la UE, ce urmăreau scăderea șomajului, accelerarea privatizării, introducerea impozitului pe venitul global ș.a. Dar tot atunci au apărut și „băieții deștepți” din energie. Astăzi, știm cât de deștepți au fost… pe banii statului. Iar ritmul reformelor n-a avut amploarea schimbărilor necesare. Să nu ne mire. Trăim la Porţile Orientului. Frâna a fost pusă tot de practicile noastre tradiţionale: autoritarismul centralist, politizarea nesimțită a administraţiei publice, corupţia adâncă şi traficul deșănțat de influenţă. Punctele acestea slabe ale „stângii” au stimulat renaşterea politică a „dreptei”. În perspectiva alegerilor din 2004, au fost speculate propagandistic derapajele „stângii”. Mai ales după ce PD și PNL s-au aliat, promițând formarea unui pol veritabil de dreapta. Atunci s-a trecut de la „Contractul cu România”, al CDR, la „Dreptatea şi Adevărul”Alianţei PNL-PD (ADA) . Și cum era de aşteptat, în 2004, românii au schimbat, din nou, macazul democraţiei, pe linia „dreptei”. Bineînțeles, votul contra a schimbat puterea. Politicienii și obiceiurile lor, însă, au rămas la fel ca-nainte.

ADA, însă, n-a rezistat nici cât CDR. Nepotrivire de caracter între democratul Traian Băsescu şi liberalul CP Tăriceanu, revenit la cârma PNL? Să nu-i fi înghițit democraţii pe liberali, din motive… istorice? Sau liberalii pe democrați, din motive fesenisto-comuniste? În orice caz, ideologii ADA, în frunte cu Valeriu Stoica, n-au reușit să-i împace. Mândria i-a biruit pe toţi. Şi i-a înstrăinat.  Cu Traian Băsescu însă, la Cotroceni, „dreapta” a guvernat, până în 2012, în formula PNL (cu sprijinul parlamentar al „stângii”!) şi PDL (în primul an, aliat, da, tot cu „stânga” – PSD!). Toate aceste formule s-au dovedit insuficient pregătite pentru a realiza promisiunile din 2004.  Dovada maximă? Guvernarea de „dreapta” pedelistă a picat, fără ca PDL să fi fost învins. De alții. A fost învins însă de oameni importanți (mai pe românește, trădători) de la vârful partidului. O performanţă tipic românească. Şi, din nou, „dreapta” a dus ţara spre „stânga”. De data asta, o „stângă” altoită cu național-liberalism a ajuns la putere profund imoral, și cu legitimitate democratică îndoielnică. Rezultatul? După căderea guvernului PDL,  stânga „socialist-libertină” a adăpat din greu nostalgicii setoși ai neamului după vechile sloganuri populiste.

În loc de concluzii. Criza politică după guvernarea USL/PSD-UNPR-ALDE (2012-2015) n-a dispărut în neant. Peste ea a fost doar pus capacul guvernării independente (politic). Se confirmă astfel că România n-a ieșit din cercul vicios al guvernării de dreapta cu măsuri populiste spre stânga și a stângii cu măsuri populiste spre dreapta. Cauzele acestor anomalii, ce durează de 21 de ani (!), trebuie căutate în construcțiile politice fără conținut doctrinar și oameni cu chemare politică. Cu partide fără voința schimbării din interior, starea asta de lucruri va fi greu de depășit, cu tot ralantiul asigurat, până la alegerile parlamentare de la sfârșitul lui 2016, de prezența la Palatul Victoria a independenților tehnocrați. Mi-e teamă că pașii promiși de președintele Klaus Johannis, spre o nouă politică, vor întârzia să fie făcuți. Și n-ar fi deloc de mirare, pe nisipurile mișcătoare ale politicii noastre originale. Mai precis, după ureche.

p.s. În seara asta l-am urmărit (pe DiGi 24), într-un discurs de-un optimism temperat, ce mi-a amintit de unioniștii ardeleni de la 1918, pe Vasile Dâncu, vicepremierul. Optimismul său era articulat cu idei și planuri de reforme, cu necesare schimbări de mentalități, pe care nu le-am auzit la politicienii de „meserie”, obsedați de voturi, nu de binele țării. Așteptam de mult un discurs realist, concentrat pe probleme și soluții. A spus că atât cât va realiza guvernul Cioloș va fi preluat de câștigătorii alegerilor din 2016. N-a spus, însă, cine garantează asta. În realitate, n-ar avea cine. Cu politicieni de stânga-dreapta (precum cei de astăzi), nici un Carol I, cu prerogativele lui cu tot, n-ar face-o.