Un subiect numai bun de analizat, într-o perioadă de pregătire spirituală în așteptarea Crăciunului, când, în Europa, religia și democrația sunt într-o confruntare fără precedent, provocată de criza refugiaților asiatici. Pe de o parte, religia ar vrea ca europenii să trateze creștinește problema refugiaților, după modelul bunului samaritean. Pe de altă parte, democrația își exprimă refuzul de a-i primi pe refugiați, în unele țări, de frica radicalismului lor religios. Multă lume vorbește deja de pericolul islamizării Europei. Pe timp scurt și mediu, un lucru, de altfel, foarte puțin probabil. Până atunci însă europenii au de rezolvat cea mai dificilă problemă comunitară, după al doilea război mondial: integrarea sau expulzarea migratorilor? Care migratori, o știe o lume-ntreagă, și-au părăsit „cuiburile” din cauza terorii exercitată asupra lor de războaiele euro-atlanticilor atotputernici.
Așa se întâmplă când religia oferă principii de viață morale, dar poate fi și motiv de poticnire. Mai ales când oamenii țin cu puștile la convingerile lor religioase. Dar cât de diferite ar fi, creștinismul și islamul – căci despre aceste religii vorbim – au ceva în comun: rădăcinile istorice în cultura iudaică. Numai așa pot fi recunoscute cele trei mari religii monoteiste ale omenirii – iudaismul, creștinismul și islamul. Fără a intra în adâncimile periculoase ale subiectului, o judecată simplă și de bună credință ne trimite imediat la Biblie, unde găsim argumentele în susținerea acestei idei. Și-atunci de unde și de ce atâta discordie, în combinații duale, între cele trei mari civilizații?
Simplu și direct spus, evident fără pretenții exegetice, cred că, astăzi, am ajuns să trăim în siajul urmărilor provocate de manifestările radicale ale liderilor politici și confesionali, atâtea câte s-au acumulat de-a lungul ultimului mileniu. De la cruciadele anti-islamice de acum o mie de ani, trecând prin războaiele religioase inter-creștine, din Evul mediu târziu, până la holocaustul anti-iudaic de la mijlocul secolului XX. În tot acest interval, Europa a avut timpul suficient să înțeleagă că neînțelegerile inter-confesionale nu se calmează cu victime nevinovate. A durat mult, cu crime împotriva umanității, dar iată, până la urmă, s-a născut spiritul european al conviețuirii: tolerant cu trăirile spirituale ale oamenilor, cu opțiuni politice și convingeri religioase diferite. Atât de corectă a ajuns politica continentală, încât liderii ei de astăzi nici nu mai cutează să recunoască aportul religiei creștine la nașterea civilizației europene. Pare o slăbiciune, dar cine știe dacă este sau nu singura carte pe care se poate câștiga pacea?
În contrast cu Europa, pe fondul conflictului ancestral dintre iudei și ismaeliți, disputele facțiunilor musulmane sunt și astăzi, în Orientul Mijlociu, ireconciliabile, la fel ca în urmă cu sute de ani. Iată cum spiritul asiatic al confruntărilor ireconciliabile tulbură la nesfârșit leagănul celor trei civilizații. De fapt, în conflictul multimilenar între iudei și ismaeliți – cu toții urmași ai patriarhului Abraham – se află rădăcina răului, a conflictului pe viață, și pe moarte, ce omoară pacea în Orientul Mijlociu și tulbură astăzi Europa. Conflictul dintre descendenții lui Ismail, fiul nelegitim al lui Abraham, și frații lor vitregi iudei s-a mutat în Europa tolerantă. Motivul? Motivele? În orice caz, nu le putem pune doar pe seama ismaeliților, hărăziți, potrivit scripturilor, să fie mereu împotriva tuturor oamenilor, iar mâna tuturor oamenilor să le fie mereu împotrivă.
Dacă acest destin nefast pare confirmat de islamiștii radicalizați de astăzi, ar fi o mare greșeală să cădem în plasa vinovăției lor exclusive. Chiar și conducătorii politici ai lumii secularizate ar trebui să fie convinși de acest adevăr de bun simț. Mai ales dacă se consideră exponenți ai civilizației creștine, aflată, în aceste zile, în așteptarea Nașterii Divine a Mântuitorului tuturor oamenilor.
