Teroarea, spectrul fricii, neîncrederii și suspiciunii generalizate instaurat de furia jihadistă, născută în pustiurile Asiei, înseamnă sfârșitul unei epoci. Al globalizării bazată pe principiile civilizației euro-atlantice, cu rădăcini în creștinism și în Revoluția Franceză de la 1789. Chiar și expresia actuală, cea mai evoluată, a acestei civilizații – Uniunea Europeană – va trebui regândită. A spus-o, miercuri, 18 noiembrie, însuși președintele Comisiei Europene, Jean Claude Juncker: „Cred că, la un moment dat, nu va mai fi posibil ca 33, 34, 35 de state să aibă aceeași viteză de integrare și același efort politic în aceeași direcție”. A trebuit deci să trăim și noi, europenii, un „13 noiembrie” dramatic – precum americanii, al lor „9 septembrie” – ca să ne dăm seama că nu ne mai putem minți unii pe alții și fiecare țară pe ea însăși.
Ca români, bine ar fi să renunțăm la ipocrizia de a susține că, l ianuarie 2007, am fost pregătiți pentru competiția din interiorul UE, ca să nu mai vorbim de cea globală.
Măcelul jihadist de la Paris a pus capăt ideii că Europa poate rezolva orice problemă socială, plecând de la drepturile omului și corectitudinea politică. S-a dovedit că tineri proveniți din etnii neuropene (conform înțelesului clasic), născuți, crescuți și educați în civilizația europeană au fost rațional și spiritual pregătiți să preia stindardul răzbunării jihadiste, născută în teatrele de război asiatice datorită ciocnirii mentalităților fundamentalist-islamice cu teoriile politice ale civilizației europene. Tinerii europeni sinucigași, care au adoptat jihadismul ca formulă de viață și moarte, s-au întors împotriva sistemului care i-a adoptat. Urmele acestui proces cu un trecut îndelungat nu se vor șterge curând. Iar fuga parizienilor, din cauza unor banale pocnitori, veniți în Place de la Republique, să-și plângă concetățenii uciși în vinerea neagră, va rămâne secvența începutului unei noi perioade istorice. Ceva asemănător cu celebrul cadru de film, de la începuturile cinematografiei, cu intrarea unui tren în gară. De la această secvență încolo, totul va fi regândit în politicile euro-globale. (În paranteză fie spus, fanatismul unor politicieni români, de după 13 noiembrie – fie ei foști conducători -, care țin cu dinții de marote învechite, privind relațiile dintre marile puteri, ne vor face numai deservicii nouă, românilor, în relațiile cu familia politică europeană, din care facem parte).
Aș vrea să fiu bine înțeles. Europenismul, modelul actual de civilizație, la care s-a ajuns după două milenii de confruntări continentale politico-militare și religioase, și la care se raportează majoritatea popoarelor lumii, nu cred că va muri. Pentru mine, fondul lui ține de valori existențiale ce vor dispărea odată cu sfârșitul lumii. Dar cum naționalismul șovin/xenofob nu poate coabita pacifist cu discriminarea pozitivă, nici suprastructura politică, care le îngăduie, în prezent, simultan, nu mai poate rezista mult timp. Pentru că nu toți oamenii înțeleg la fel regulile conviețuirii. Iar lupta dintre bine și rău nu poate fi doar sarcina popoarelor europene. Cine nu înțelege acest lucru natural va da apă la moara jihadismului de orice culoare.
Nimic nu e nou sub soare. Dar nimic nu va mai fi cum a fost. În cazul nostru, logica asta paradoxală (în aparență, dacă stăm să judecăm cu atenție) ne poate feri de repetarea unor greșeli trecute, pe care dintr-un motiv sau altul le-am uitat. Omenirea nu se află la prima confruntare între o civilizație dominantă și atacurile dușmănoase ale celor din afara ei, ale barbarilor, cum le spuneau romanii antici. Și de regulă, civilizația și-a căutat salvarea în alianțe politice. Politica poate fi un instrument important de transformare a societății, dar părtinitor. Implicit părtinitor, pentru că omul însuși este părtinitor. Apoi, politica vizează structuri exterioare. Dar cele mai bune asemenea structuri pot fi corupte imoral, de răul ce le învăluie agresiv. De aceea, transformările interioare sunt vitale. Fără de ele, omul și structurile sociale eșuează. E nevoie de asemenea regenerări, pentru ca europenii să-și mențină atitudinile consacrate, în ultima jumătate de veac. Este singura cale de urmat, pentru a nu ne abate de la fundamentele morale ale civilizației noastre și pentru a nu repeta amarele greșeli din trecut.