Pentru că majoritatea parlamentarilor actuali n-au înțeles că era momentul să se retragă, făcând un gest de onoare, n-au fost posibile alegeri anticipate. Era soluția ideală și pur-democratică de ieșire din criza politică, declanșată odată cu demisia premierului Victor Ponta, împreună cu toată echipa sa. Exemplul de curaj politic, dovedit de premierul Alexis Tsipras, n-a urcat din Elada pe malurile Dâmboviței. A fost preferată varianta tehnocrată, ca și când aceasta poate oferi soluții de lungă durată crizei în care ne aflăm. Sau, altfel spus, ca și când politicienii n-ar avea meseriile lor, astfel încât promovarea pe funcții executive să aibă un minim suport profesional.
Guvernarea tehnocrată poate administra doar treburile curente ale unei societăți și este o guvernare tranzitorie, până la alegerile democratice. Cel puțin așa scrie în manuale de teorie politică. Noi, însă, am și învățat din cele două guvernări de acest fel, de după 1989. Primul, condus de Theodor Stolojan (1991-1992) și al doilea, de Mugur Isărescu (1999-2000). Deosebirea față de situația actuală este că ambii au fost sprijiniți de partide politice (FSN, respectiv, PNȚCD). Dar ce am învățat acum 24, respectiv 16 ani, de data asta ne facem că am uitat. Cine-și mai amintește vreo realizare notabilă în acele guvernări? Eu, unul, îmi amintesc doar că Stolo a ținut piept sindicatelor venite la Palatul Victoria cu liste de pretenții imposibil de satisfăcut, în acel moment. „Putem sta la discuții toată noaptea, salariile nu pot fi mărite”, a fost, dacă îmi amintesc bine, declarația lui Stolojan, sub presiunea unor lideri de sindicat, mulți dintre ei intrați, ulterior, în politică. O declarație, de altfel, ce a făcut istorie și i-a ridicat cota de popularitate a celui care avea să devină, peste ani, președintele PNL și candidat la președinție.
Premierul Dacian Cioloș vine la Palatul Victoria în fruntea unor specialiști, dar nu neapărat a unei echipe. A uneia care știe ce vrea, ca echipă guvernamentală. În aceste zile, se tot vorbește că guvernul acesta va însemna… un pas înainte, pentru o nouă politică. Ciudat! Mi se pare un non-sens să acreditezi ideea schimbării politice în sarcina unei echipe de specialiști. Practic acești oameni, dacă ar cunoaște perfect unde se află țara acum, ar trebui să declare în fața poporului ce vor face, concret, în cele 12 luni, în fruntea ministerelor pe care le vor conduce. Și cum văd ei organizarea viitoarelor alegeri, conform legislației în vigoare. Cam atât. Ce rost are să ne amăgim (citește să ne mințim!) că Cioloș și ai lui vor aduce schimbarea la față a României politice? Iată de ce nu pot să cred că, pentru președintele Johannis, acesta e „guvernul meu”, mult visat!
În loc de concluzii. Că parlamentarii actuali nu vor să-și piardă sinecurile, înțeleg! Dar nu pot să înțeleg de ce șeful statului nu a forțat alegerile anticipate. Putea să stea de vorbă cu liderii actuali din parlament, nopți în șir, în stilul lui Stolo, din 1992, până îi convingea că țara va fi mai bine așezată politic pe voința poporului, decât pe un guvern de tranziție. Căci democrația fără partide politice e ca nunta fără lăutari! Guvernul de tranziției este format din specialiști într-un domeniu sau altul, nicidecum în managementul guvernamental. (Partidele politice au obligația, teoretic, de a ști ce înseamnă asta. Din păcate, la noi nu s-a prea verificat teoria, dar să nu ne pierdem speranțele!) Am ajuns aici datorită actualilor parlamentari, prea obosiți sau plictisiți pentru a-i lăsă pe alți aleși ai poporului, cu forțe proaspete, în locul lor.
Și, pentru că toate trebuiau să aibă un nume, ne-am ales cu „guvernul meu”. Dar nu prin naștere naturală, pentru un mandat întreg, ci tras de președintele Johannis, cu forcepsul, din necunoscut, moșit de Liviu Dragnea și doar pentru un mandat de tranziție.
Să fie, totuși, într-un ceas bun pentru țară!