Ziua a cincea. Ponta n-a demisionat din motive de conștiință. Pentru un asemenea motiv, trebuia s-o facă demult. După demascarea plagiatului său, după pierderea alegerilor prezidențiale (când putea să înțeleagă că persoana lui nu era dorită de popor) sau după recenta alianță politică din Balcani, pe care a semnat-o fără asentimentul președintelui. A demisionat după tragedia din Colectiv, pentru că s-a umplut paharul nemulțumirilor la adresa lui. Poate a contat și vorba blândă a prietenului Dragnea, la ceas de seară, când Capitala era „controlată” de manifestanți. Deci, demisia premierului nu a fost rezultatul propriilor deliberări interioare și nici al vreunui test democratic, ci al tragediei din Colectiv. Manifestanții din 3 noiembrie au marele merit civic de-a fi realizat că plimbarea pe străzi, în memoria victimelor, și-atât, n-ar schimba sistemul ce a contribuit fundamental la incendierea sălii Colectiv, pe muzică de Goobye to Gravity.
Odată cu demisia lui Ponta, am intrat în criză politică. Urmează schimbarea guvernului. Nimic grav, în democrație. Democrația e un sistem bazat pe voința populară și oferă soluții de ieșire rapidă din impasurile ei la vârf. Dar, în primul rând, democrația presupune libertatea opțională. Poporul are libertatea de a-și alege conducătorii, iar conducătorii, să decidă modul în care practică politica. Și mai ales să arate dacă se gândesc, în primul rând, la interesele naționale (începând de la cele imediate, până la cele pe termen lung) sau la cele politice de moment (de-un mandat electoral). În acest punct al demonstrației mele, intervine rolul președintelui Johannis. O spun din capul locului: președintele trece printr-un moment unic. Are în mână asul intrării în istorie, cu o inițiativă în premieră națională, îndrăzneață, de curaj, legitimă și perfect democratică.
Acum un an fără 11 zile, românii din țară și din diaspora l-au ales președinte, pentru că l-au crezut pe cuvânt, când a promis că va scoate România, pas cu pas, din devălmășia tranziției postcomuniste. Iar Klaus Johannis a obținut o spectaculoasă victorie democratică. După 11 luni de la preluarea mandatului, sper că s-a convins că promisiunea sa poate ajunge în coșul e gunoi al istoriei. Președintele nu are prerogative constituționale să se implice direct și activ în guvernarea țării, pentru schimbări de fond. Într-o singură situația își poate arăta mușchii: la desemnarea premierului. Știa, sunt sigur, și înainte de a fi ales limitele puterii exercitate din palatul Cotroceni. Dar nu asta e problema acum. Astăzi, mâine și în zilele următoare, Johannis are de ales între a menține o configurația majoritară, în parlament, alta decât cea care a rezultat în alegerile din 2012, sau să impună schimbarea majorității, prin negocieri între actualele partide parlamentare ori prin alegeri anticipate. Dacă va menține actuala majoritate, desemnând noul premier propus de aceasta, președintele va legitima ce s-a făcut strâmb, după destrămarea USL, când s-a ales praful de parlamentul ales de popor, prin voința onorabililor aleși. Acest lucru n-ar fi sub niciun motiv un pas fericit, din cei promiși de Johannis, acum un an. N-ar fi decât o continuare a guvernării în stil Ponta, cu girul alianței parlamentare care l-a susținut. Spre nemulțumirea maselor.
Acum, când scriu (5.30 p.m.), sunt sub impresia declarației președintelui de la pupitrul prezidențial, în legătură cu demisia guvernului Ponta. Klaus Johannis mi-a părut convins de necesitatea schimbării, ca de un nou pas spre o „nouă politică”. Întrebarea e: ce fel de schimbare va dori președintele României? Doar de guvern sau de configurație parlamentară prin alegeri anticipate? Am arătat mai sus că schimbarea doar a guvernului menține potențialul de nemulțumire a maselor, cel puțin cât a fost arătat în seara de 3 noiembrie. Prin urmare, cred că schimbarea ideală este a întregului parlament. Adică alegeri anticipate. Și așa va fi dacă actuala majoritate parlamentară nu validează de două ori premierul desemnat de președinte. Evident, un premier al opoziției – PNL. Dacă, însă, la a doua validare, majoritatea va prefera să treacă propunerea președintelui (din motive de disconfort parlamentar – cine renunță la foloasele unui an de mandat?), nu vom avea alegeri anticipate, în schimb viitorul guvern va fi unul minoritar. Guvern minoritar ar însemna guvern liberal, susținut de opoziția de stânga. Am mai avut (guvernul Tăriceanu) și era să ajungem în incapacitate de plată. În România, colaborarea, sub orice formă, între PNL și PSD, s-a dovedit a fi, de fiecare dată, împotriva naturii.
Așadar, asul președintelui este premierul liberal („guvernul meu”). În rest, ori avem alegeri anticipate – situație în care este de așteptat că poporul va susține soluția președintelui său, ori vom avea guvern minoritar – cu riscul repetării greșelilor trecute. Într-o democrație matură, apele s-ar limpezi repede, prin negocieri politice între forțele adverse. La noi nu e cazul: nu avem, încă, politicieni apți să uite de avantajele proprii, în folosul intereselor naționale. În România, doar un președinte pus pe lucru făcut bine, pentru țară, susținut de un partid politic sănătos, și cu conștiința obligației asumate în fața poporului – a cărui susținere nu vrea s-o piardă -, ar putea impune pasul revenirii la un parlament legitim, un pas semnificativ pentru maturizarea democrației. La exact un an de la alegerea sa, Klaus Johannis ne poate arăta dacă este un asemenea președinte.