De la activiștii de ieri, la activiștii de astăzi

Deși au trecut peste 25 de ani, de la despărțirea de vechiul regim, clasa noastră politică a rămas tot nereformată. Activiștii au fost, activiști sunt încă. Numai în ultimii 15 ani, după ce România a optat pentru spațiul euro-atlantic, ei și-au băgat picioarele în primenirea morală a românilor, în marile reforme economice și administrative impuse de exodul intern postcomunist și de integrarea europeană, dar și în libertatea presei, pe care au transformat-o în țiitoarea politicii. Mentalitatea activistă, în politică, a frânat emanciparea societății de comunism.

Aceste idei transpar din noua serie de acuzații aduse Elenei Udrea de către DNA. Asta arată cât de fierbinte a ajuns campania anticorupție din România. Atât de fierbinte încât o minte lucidă se întreabă firesc: până când mai rezistă societatea sub tirul procurorilor și câte surprize ne mai rezervă clasa politică? În ce mă privește, după 25 de ani de viață publică, pot spune cu mâna pe inimă că n-am întâlnit politicieni altfel – nu spun mai buni – decât știam că au fost activiștii comuniști. Pentru mine, activistul nu era, propriu-zis, politician, nici măcar atât cât îl bănuim pe omul care, astăzi, face politică. Insul era un fel de slujbaș, dar deosebit de tipul comun. Nu făcea parte dintr-o categorie bine definită de amploaiați. Îl puteai întâlni oriunde, în cooperativele agricole de producție și în marea cultură. Indiferent de nivelul studiilor „normale”, activistul avea, în plus, o școală de partid. Numai școlile astea puteau ridica un om cu pregătire primară la statutul de activist – unde cultura politică se rezuma la ideologia partidului. Activistul școlit putea să „coordoneze” orice tip de activitate. Clasa activiștilor, finanțată de partidul unic, ajunsese un soi de castă, din ce în ce mai numeroasă și mai puternică. De regulă, omul licențiat nu avea șanse mari să convingă „omul partidului”, într-o dispută pe soluțiile tehnice sau economice, mai ales dacă erau „indicate de Tovarășul”. Singurii cu care activiștii se potriveau, în gânduri și simțiri, erau „băieții cu ochi albaștri” – stăpânii informațiilor de tot felul, mai ales compromițătoare.

Acum când scriu aceste rânduri, sunt șocat de noile acuzații, de-a dreptul halucinante, aduse Elenei Udrea. Dacă se va dovedi că a făcut, când era ministru, ce spun procurorii astăzi, nu știu dacă va exista o pedeapsă potrivită pentru… cum să-i spun?, această gheișă mioritică a castei politice românești, din ultimul deceniu. Pe unde a trecut a stârnit zâmbete și vorbe dulci. Era primită ca o primadonă în culmea gloriei. Am auzit de bărbați cu probleme de familie, doar pentru că se arătau prea „apropiați” de d-na Udrea, în apariții publice. Ca să nu mai vorbesc de bogatul folclor despre relația ei cu Traian Băsescu. Și după atâta glorie, cu aere de starletă, d-na Udrea face potecă la DNA, pe motiv că ar fi fost un adevărat creier cenușiu al caracatiței mafiote din România. După zece ani de la începutul luptei anticorupție „la vârf”, cu fostul premier Adrian Năstase, am ajuns la fostul ministru Elena Udrea. De la stânga, la dreapta!, rând pe rând, politicieni de top au fost anchetați, condamnați și puși la stâlpul infamiei – adică presa – pentru fapte penale demascate, uneori, chiar de foștii lor apropiați. Dar nu asta contează, doamnelor și domnilor demo-crați, ci faptul că vrem să dovedim caracatița! Într-adevăr, nici asta, dar nici prezumția de nevinovăție nu mai contează, în goana după corupți.

Ei bine, câteva capete – așa credem noi – au fost tăiate, altele sunt anchetate sau în așteptarea sentințelor. Oricum, ghilotina jurnalistică e pregătită, 24 din 24, să afle „breaking news”-uri, livrate de „surse” din echipele de anchetatori. Cu toate aceste eforturi conjugate, cu tot riscul deprofesionalizării și decredibilizării presei, caracatița nu dă semne nici de derută, nici de oboseală.

Și dacă o ținem în ritmul ăsta, s-ar putea ca toți cei care au ajuns la vîrfurile politicii și administrației publice naționale, începând cel puțin din 2000, să intre în șirul inițiat cu Adrian Năstase. S-ar demonstra că realizările ultimilor 25 de ani, atâtea câte au fost în folosul societății, s-au datorat unor politicieni corupți. Curat paradox! Și  cu tradiție la noi. De când ne știm, oamenii cu putere s-au înfruptat din bunul public. Mai pe românește spus, realizările de interes general au fost mereu prea puține față de câți bani publici au circulat, în veșnica noastră tranziție de la un regim politic la altul. Și iată motivul pe care ni-l sugerează DNA, în aceste vremuri ciudate: banii au fost furați cu nemiluita tocmai de greii politicii. După cum arată, în alb și negru, tabloul politic românesc îmi amintește de societatea comunistă. Cu câteva deosebiri: atunci, marile furăciuni erau ascunse publicului de PCR, pentru a nu întina mărețele idealuri socialiste. Acum, rechizitoriile vorbesc pe toate canalele de interese personale/de partid realizate pe bani publici. Atunci, poporul vorbea de activiști, acum de politicieni – în realitate, cei mai mulți, tot activiști și tot fără principii moral-politice sunt. Presiunea ideologică a dispărut odată cu Ceaușescu, dar rolul „școlii de partid” a fost preluat rapid de FSN. Acolo s-a format majoritatea activiștilor democrației noastre de astăzi. Cine să le reziste? Bătrânii cu tinerețile mâncate în pușcăriile comuniste?… Lăsată de partide în voia ei, liberă așadar de constrângeri disciplinare și doctrinare, sămânța politicii din interese personale/de partid a rodit mai departe.

Așadar, pare că noii activiști politici de tranziție ne conduc, de peste 25 de ani. Sunt semne că, pe lângă ei, ar fi și alți lideri, sub acoperire. Sub umbrela lor, publicul e ținut în priză de presă, cu informații importante pentru țară (inclusiv cele de pe câmpul de lupă anticorupție) primite „pe surse”. În mediul acesta, meseria de jurnalist s-a descalificat. Să ne mire că un reporter, de la un post TV cu pretenții, l-a întrebat pe Marian Munteanu dacă a fost în Piața Universității, în 13-15 iunie 1990? Nu. Dar să ne pună pe gânduri.

P.S. Pentru cine nu crede că mentalitatea de activist a dominat spațiul politic postcomunist, atrag atenția că abia astăzi, după 25 de ani (și cu ajutorul Curții europene a drepturilor omului), Justiția a dat curs solicitărilor unor ONG-uri ca Ion Iliescu, împreună cu alți lideri, să fie anchetat pentru regia intervenției minerești din Piața Universității, la mai puțin de-o lună după ce regimul său fusese legitimat democratic, prin alegerile de la 20 mai 1990.