Astăzi, 11 octombrie 2015, PSD a reușit să scrie o pagină de istorie a democrației moderne: prima dată, când un singur candidat este declarat câștigător al unor „alegeri”, prin referendum, la nivelul conducerii maxime a unui partid politic. Iar primele rezultate parțiale, după închiderea urnelor supravegheate de membrii partidului, au fost de 99% – în favoarea unicului Liviu Dragnea -, din 81% votanți. Fără nicio altă „formalitate” preelectorală – mă gândesc la dezbateri de programe, alegeri preliminare și confruntări directe între doi sau mai mulți pretendenți – PSD și-a amintit că este urmașul PCR și a optat pentru soluția referendum pentru o singură persoană.
Duminica asta va rămâne în istorie și pentru că, după 25 de ani, cel mai mare partid politic din România, avându-l ca președinte de onoare pe Ion Iliescu, fostul nomenclaturist comunist, a reluat, practic, formula ceaușistă de „alegere” a candidatului unic. Așa ceva numai Ceaușescu a fost în stare, pe vremea când respingea apropourile lui Gorbaciov, despre reformă și transparență, declarând că România nu avea nevoie de reformă, pentru că le avea puse în practică de mult. Aberația asta ceușistă a asigurat realegerea (a nu mai știu câta oară) a „geniului din Carpați”, în fruntea PCR. Îi revine PSD-ului fondat de Iliescu meritul de-a fi readus la lumină demagogia ceaușistă. Și nu oricum, ci în condițiile în care România se numără între democrațiile Europei, membră a Uniunii Europene și în NATO.
Silviu Brucan râde în hohote, acolo unde e, declarându-se depășit de performanța lui Liviu Dragnea. Și cum să nu fie, după ce, în 1990, a prorocit că României îi vor trebui două decenii să învețe democrația. Iată că PSD-ul lui Dragnea dovedește nu doar că Brucan, cu toată cultura lui politică de înalt nivel teoretic, a lansat o estimare greșită, ci anunță și prelungirea lecției postcomuniste de democrație. Victoria de astăzi îl așează pe Dragnea în postura alegătorului de cursă lungă la vârful PSD. Atât cât va mai dura maturizarea PSD, atât va mai ține și criza democrației românești. Să ne fie clar: un partid mare ca PSD dă tonul în schimbarea la față a societății noastre.
Acesta e darul otrăvit pe care îl moștenim de la Ion Iliescu: un partid cu o jumătate de milion de membri în spate, ce poartă povara mentalității comuniste a fondatorului său. Culmea e că Iliescu nu s-a arătat încântat de revenirea la aberația comunistă, cu alegerea unicului candidat prin referendum. Bătrânul bolșevic știe că până și Ceaușescu avea orgoliul de-a fi „dezbătut” și „propus” în organizațiile de bază, înaintea Congresului realegerii sale. Or, Liviu Dragnea, ca exponent al noii stângi socialiste, a zis că merge și-așa, adică fără dezbateri. Și alte formalități democratice… De ce să mai piardă timp cu dezbaterile, mai ales că partidul l-a scăpat de contracandidați, fie ei și de paradă, nu?
Duminică, 11 octombrie 2015 – o zi de însemnat cu roșu, în calendarul tranziției noastre postcomuniste. Este ziua în care aproape toată suflarea celui mai tare partid politic românesc a spus un „Da” hotărât nu atât pentru „alegerea” noului său lider absolut, cât pentru prelungirea democrației de tranziție, a reformelor și politicilor călduțe de tranziție. Deci, nici după 25, nu 20 de ani, cât a spus Brucan, România n-a reușit să depășească tranziția de la comunism, la democrația liberală – bazată pe pluripartidism politic, libertate de exprimare și economie concurențială. În opinia mea, Brucan, fost bolșevic, nu putea gândi precum un rabin înțelept. Durata consacrată a Exodului unui popor, de la autoritarism la libertate, este 40 de ani. Am putea spune, deci, că „referendumul PSD – Dragnea” va marca, în istoria noastră, momentul când România a intrat în prelungirile tranziției postcomuniste. În cel mai fericit caz, 15 ani.
