Nu judec faptele altora și nici nu comentez sentințele justițiare ce-i privesc. Dar cred că pe seama cazului actualului președinte al CJ Sibiu, dl Ioan Cindrea, pe vremea când era deputat de Sibiu, merită o dezbatere publică. În special, pentru că este persoană publică de vârf, în plan local.
Apoi, modul în care domnia sa a încercat (conform declarației reprodusă în presă) să se scoată nevinovat, mă face să cred că a fost într-o evidentă derivă morală. Mă surprinde ușurința cu care actualul lider al administrației județene a susținut, în fața instanței, că soția sa a fost angajată la biroul său parlamentar, pentru a „eficientiza activitatea biroului de deputat”, având în vedere că trecuse prin experiența de parlamentar. Mai mult, a pretins că nu domnia sa a luat decizia de angajare, ci conducerea Camerei.
Pentru mine, problema nu este de-a argumenta „din documente” dacă dl Cindrea a înfăptuit sau nu o ilegalitate. Nu e treaba noastră, ci a instanței de judecată. Importantă, pentru viața publică, este mentalitatea alesului. Vede el politica, în democrație, ca pe-un chilipir sau o modalitate oarecare, la îndemâna oricui, de a-și asigura veniturile necesare lui și familiei? Sau chiar e convins că are toate datele native, etice și culturale de-a aduce un plus de valoare actului politic, prin restrângerea preocupărilor personale numai la tot ce înseamnă interesul public, având în vedere că are veniturile asigurate de stat? Acestea sunt, în opinia mea, singurele variante de interpretare a activității politicianului. Cu atât mai firești și mai benefice societății, cu cât ar trebui să facă subiectul propriilor reflecții ale candidatului, așadar înainte de intrarea în arena politică.
În principiu, n-ar trebui să vorbim de incompatibilități în angajarea nevestei la cabinetul soțului. Da, dacă ar fi vorba de un cabinet privat. Însă, pentru cabinetul ce funcționează pe bani publici, raționamentul nu mai poate fi același. Banii publici obligă la o responsabilitate morală și civică, pe care doar formal politicienii noștri o recunosc. Este vorba de modul în care sunt cheltuiți banii publici, începând cu ei înșiși, până la toți cei care trăiesc pe seama veniturilor asigurate de la stat. Acesta e „nodul gordian” pe care clasa politică postcomunistă n-a reușit, în peste un sfert de veac, să-l dezlege. Practic, n-am întâlnit politicieni convinși că funcționarii statului au obligația de a cheltui banul public cu parcimonie, la limita decenței, după cum statul însuși are datoria de-a încuraja pe toți cei care își iau viața în propriile mâini – pentru că cei din urmă îi întrețin pe cei dintâi.
Dl președinte Ioan Cindrea, pe vremea când era „doar” deputat și prin apărarea în fața instanței, a dovedit că nu face excepție de la regula împământenită, la noi, de vreo trei generații politice: cine-mparte parte-și face! Evident, în cazul său, la mijloc nu sunt sume fabuloase. Dar după logica în care, ca deputat, și-a angajat (pentru că, în fapt, asta a făcut!) soția, ne-am trezi cu o administrație publică organizată pe neamuri de aleși. Pe tema asta nici n-ar trebui să fie legi. Legea nu te face mai bun, nici mai moral. Dar unde morală nu e, nici lege nu e, decât numai pentru alții…