Președintele nu are prerogative pentru a salva presa, de la noi, de căderea liberă în care se află. În schimb, îi poate adresa poporului mesaje despre acest pericol. Ca să audă clasa politică. S-ar dovedi, astfel, că susținerea de care s-a bucurat la alegerile din 2014 nu a rămas doar un eveniment istoric.
*
Am scris articolul de mai jos în 2004 și mi se pare încă de actualitate.
Ca mijloace de maximă importanță ale construcţiei şi consolidării democraţiei postcomuniste, mass-media din România au cunoscut şi ele, în ultimii ani, durerile tranziţiei. De la statutul mai mult dorit decât consolidat de a patra putere în stat, s-a ajuns la o nemulţumire generală. În ultimul timp, se vorbeşte tot mai mult despre influenţele nefaste ale anumitor formate editoriale asupra tinerei generaţii, în special. Cauzele acestui fenomen sunt multiple şi trebuie căutate în avatarurile societăţii noastre postcomuniste. La începutul anilor 90, s-a înregistrat o adevărată explozie a mijloacelor de informare în masă. Cu foarte puţine excepţii, toată suflarea presei româneşti avea ceva contra comunismului şi activiştilor care s-au deghizat în democraţi. Cu toată patima ce domina cuvântul public, chiar dacă politica îi furniza cele mai mult subiecte, a fost perioada romantică şi binefăcătoare a noii jurnalistici româneşti. În acele condiţii, din perspectiva rolului informativ, după 1989, mass-media au pus umărul la dezvoltarea democraţiei, mai ales prin susţinerea opoziţiei politice. Cu timpul structurile editoriale şi de programe adio-vizuale s-au modificat aproape exclusiv din perspectiva divertismentului. Aşa a început bătălia pentru cucerirea publicului. Gazetari cu state vechi în jurnalistică (foştii slujitori ai regimului comunist care, după abandonarea ideologiei „marxist-leniniste” au devenit „independenţi”) au „descoperit” tonul şi limbajul presei de senzaţie şi al celei justiţiare. Alţii au preluat modelele interbelice de gazetărie dominate de partizanatul politic. „Opinia” a devenit regina presei primilor ani de după 1989. Consumatorului de informaţii i-a fost inculcat interesul faţă de opinia unuia sau altuia dintre aceşti corifei ai presei libere, în detrimentul informării prompte şi reale.
Se poate spune că, la început, a existat o atracţie romantic-revoluţionară spre mass-media cu sentimentul eliberării de vechile constrângeri. Dar, în doar câţiva ani, românii au început să creadă că presa face ce vrea, nu neapărat informare corectă şi în timp util, cu scopul dezvoltării spiritului civic şi ridicării nivelului de cultură în masă. Ce poate fi mai grav pentru jurnalistică, cât şi pentru efectul social de lungă durată al acestei profesiuni vocaţionale? Nu ne mai miră subiectele morbide şi paranormale (cazuri particulare) pe prima pagină a ziarelor sau în prime time-ul jurnalelor de ştiri televizate. Într-un interval de timp puţin peste un deceniu, piaţa jurnalistică românească s-a golit de romantismul începutului de libertate. A rămas doar patima politică şi cultul pentru senzaţii tari bine ascunse în spatele intereselor economice ale patronatului mass-media. Totul se vinde şi se cumpără. Cu puţine excepţii, presa din România începutului de secol XXI nu are „nici tată, nici mamă”. Dar nici idealuri legate de generaţiile viitoare. Educaţia, cultura, civismul n-au trecere. Cei care le respectă îşi asumă o anemică audienţă. Percepţia comună, cu un grav impact asupra educaţiei civice, este că ziaristului îi este permis orice şi oricine poate fi ziarist.
Performanţele jurnalistului român sunt influenţate de mentalitatea patronatului. Ea n-a depăşit, în general, cadrul afacerismului de duzină, arivist, dornic de publicitate şi putere. Moda VIP-urilor i-a îmbătat pe mulţi patroni, dar totul se rezumă la strategii rapide şi machiavelice de a prospera. Pentru ei, redacţiile sunt colective de „mercenari” puşi să le formeze imagini înşelătoare sau să le apare statutul îndoielnic. Deja se poate vorbi de o mafie a ştirilor importante/compromiţătoare, prin şantaj economic şi o aşa zisă protecţie publică prin mass-media. De aici dependenţa carierelor publice de imaginea de presă şi subordonarea patronatului mass-media intereselor politice. De fapt, politicienii sunt principalii beneficiari ai mercenarilor de presă. Împreună formează redutabile team-makers (făcători de echipe) la toate nivelurile administrativ-politice. Prezenţa lor se simte pregnant în alegerile locale şi parlamentare. Ei ar trebui, astăzi, să se simtă responsabili pentru faptul că românii şi-au pierdut respectul şi încrederea în politică şi democraţie.
Uneori, jurnaliştii (în special bucureșteni, căci provincialii nu pot s-o facă, fiind mult mai ușor de „pus cu botul pe labe”) lansează critici aspre asupra instituţiilor statului. Nucleul dur din interiorul statului rezistă însă cu brio în faţa unor astfel de arbitraje. În aceste condiţii, inevitabil, ajungem să trăim mai multe „realităţi”. Posturile publice audiovizuale vorbesc despre realitatea dorită de guvernanţi, posturile comerciale, despre realităţile cele mai şocante care le cresc audienţa (cu ce preţ?), iar presa scrisă improvizează mult, la tiraje mediocre. Într-un asemenea context, „gustul public” este tot mai îndoielnic. Şi mă gândesc la dezinteresul cvasiunanim pentru cultura informaţională, cea care asigură, de fapt, responsabilizarea actului electoral în democraţie. În general, gustul deviat al publicului nu este nici pe departe rezultatul vreunei alunecări estetice, ci al rătăcirii morale, specifică acestei perioade de tranziţie.
Întrebarea este: cine e mai vinovat pentru deruta generală din societatea românească, mercenariatul de presă sau oligarhia politico-financiară? Aparent, între cele două părți, există suspiciune reciprocă. În realitate, ei se susţin temeinic unii pe alţii. De aceea, peisajul jurnalistic românesc de astăzi seamănă cu un ring de box în care doar unul din combatanţi loveşte (puterea), celălalt (masele) suportă scrâşnit, iar arbitrul (mass-media) uită ce datorie are. În opinia mea, presa românească de astăzi este într-o derivă spre zona ineficienţei şi derizoriului. Momentul actual impune conştientizarea faptului că libertatea civică este un drept ce nu rezistă de la sine presiunilor politice şi economice, ci prin eforturile unei societăţi întregi. De fapt este vorba de datoria morală a fiecărui cetăţean responsabil. Cu atât mai mult dacă este jurnalist. În societăţile evoluate personalismul se conjugă cu spiritul civic şi, numai așa, apare progresul.
Când gândirea îşi pierde puritatea şi vigilenţa, iar respectul faţă de aceste înţelesuri se stinge, în acea societate apare haosul (Thomas Mann). Cine are urechi de auzit să audă.
P.S. Acum 11 ani, simțeam că presa pierdea teren, în bătălia pentru profesionalism, respect și credibilitate, dar speram că se vor găsi destui oameni de presă, și nu numai, care n-o vor lăsa să dispară. Astăzi, într-un interviu pentru adevarul.ro, Cristian Tudor Popescu declară: „(…) asistăm la un spectacol al dizolvării presei în România. Nu se mai pune problema dacă e bună sau nu. Nu mai e presă!” Iar, în această seară, Stelian Tănase a anunțat că pleacă de la conducerea TVR, în urma intervenției generalului Gabi Oprea (supărat că TVR i-a prezentat propriul său plagiat al tezei de doctorat), pe lângă PM Victor Ponta și liderul interimar al PSD, Liviu Dragnea. Și cum ar fi fost posibil să nu-i fie satisfăcută dorința generalului, când însuși PM al României s-a dovedit că a plagiat tot o amărâtă teză de doctorat? Așadar, în doar două zile, doi cunoscuți oameni de cultură și presă au avut intervenții publice despre dezastrul presei românești. Gândul că, în viitorul apropiat, de acest dezastru cineva din clasa politică va profita mă înfioară.
Mă întreb cu cine și pentru cine va mai realiza președintele Klaus Johannis „noua politică”, într-o țară fără presă liberă și credibilă, dar cu o mulțime de mijloace de propagandă? În aceste zile, cel puțin declarațiile publice ale lui CTP și Stelian Tănase ar trebui să-i dea de gândit. Până nu va fi prea târziu.