„… dragostea ce avem pentru patria noastră ne îndeamnă, pe de o parte, să lăudăm neamul din care ne-am născut (…), iar pe de altă parte, dragostea de adevăr ne împiedică, într-aceeaşi măsură, să lăudăm ceea ce ar fi, după dreptate, de osândit. Le va fi lor mai folositor dacă le vom arăta limpede în faţă cusururile care-i sluţesc, decât dacă i-am înşela cu linguşiri blajine şi cu dezvinovăţiri dibace (…). Din această pricină, vroim să mărturisim curat că noi, în năravurile moldovenilor, în afară de credinţa cea adevărată şi ospeţie nu găsim prea lesne ceva ce am putea lăuda (…). Năravurile bune sunt rare la ei. (…). Trufia şi semeţia sunt muma şi sora lor. (…)… nu cunosc măsura în nimic: dacă le merge bine sunt semeţi, dacă le merge rău îşi pierd cumpătul“ (Dimitrie Cantemir).
„… a fost un timp când trebuia mare îndrăzneală şi abnegaţiune unui român, ca să cugete la naţionalitate şi libertate. (…). Acum lucrurile s-au schimbat. A striga pe toate tonurile, cu vreme şi fără vreme, din gură şi din condei: patrie, libertate, egalitate, independenţă; a incrimina şi a batjocori pe acei care nu trec peste marginile moderaţiunii, a bunei cuviinţe şi a modestiei, a acuza de trădători pe oamenii cei mai devotaţi binelui ţării, a-i trata în mod ireverenţios, a-i lovi şi a-i insulta, nu numai că nu este periculos, dar este glorios şi chiar bănos. (…). Persecutările şi invectivele au rămas partea acelora care nu se suie pe streaşină ca să strige la patriotism, sau care nu se asociază cu acei care practică calomnia şi injuria în favoarea vreunui partid (…). Peste douăzeci, cincizeci, o sută de ani, poate că s-or găsi publicişti şi istorici care să arate generaţiilor viitoare în ce parte a fost mai multă şi mai adevărată iubire de ţară (…); până atunci însă, meritul şi gloria vor fi de partea sbierătorilor şi dibacilor, şi primejdia este mare“ (Ion Ghica).
„Dar domnilor! Mi-e ruşine să fiu român! Dar ce fel de român? Român care vrea a-şi fi însuşit monopolul, privilegiul patriotismului şi-al naţionalităţei – aşa român de paradă mi-e ruşine să fiu. Naţionalitatea trebuie să fie simţită cu inima şi nu vorbită numai cu gura. Ceea ce se simte şi se respectă adânc se pronunţă arareori! Hebreii cei vechi n-aveau voie să pronunţe numele dumnezeului lor! Iubesc poporul românesc fără a iubi pe semidocţii şi superficialităţile sale“ (Mihai Eminescu).
„Noi, românii, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gândeşte prea mult, ne putem mândri că cel puţin se discută foarte mult.“ (…) Elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor şi formulelor populare, pe care oricine le aplaudă automatic, sau prin imitaţie, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, regatul român şcl., şcl. – în genere fraza goală, declamaţia şarlatanească, lătrătura patriotică, naţională, română – cu un cuvânt, moftul. (…) M-am exilat şi atâta tot. Aerul aici îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iar munca şi talentul viţii demne de compătimit. (…) Multe am învăţat de când trăiesc în mijlocul Europei civilizate – unde e dreptate la tribunale fiindcă este şi pe stradă – şi între toate una mai ales, că omul trebuie să spună europeneşte, nu greco-ţigăneşte, ceea ce crede“. (Ion Luca Caragiale).
„În România, tipul omului inteligent şi unanim simpatizat este chiulangiul sistematic, pentru care viaţa este un prilej de capriciu subiectiv, de exerciţiu minor al dispreţului, de negativitate superficială. N-am întâlnit om care să aibă o mai slabă aderenţă la valori ca românul. (…) Nici un român nu se simte personal vinovat (…) dezertând astfel de la responsabilitatea individuală“ (Emil Cioran).
P.S. Mai sunt de luat în seamă aceste gânduri? Motivațiile lor nu se mai cunosc, dar încercați să le găsiți în realitățile de astăzi. Cu siguranţă le veţi găsi. Cum tot atât de sigur este că prima răspundere pentru asemenea motivații le aparţine, din totdeauna, conducătorilor duplicitari, laici şi religioşi. Imoralitatea lor comună a dus la perpetuarea aceluiași tip de adaptare a românului la alte realități.