Până acum, când scriu aceste rânduri, din partea oficialităților europene, am aflat două direcții strategice, în ce privește problema imi-refugiaților afro-asiatici. (Nu știu sigur dacă, în condițiile date, prin imigranți se înțeleg persoanele care doresc să ajungă în Europa cu acte în regulă, iar refugiații doresc același lucru, dar fără a poseda acte în regulă. Singura certitudine este că înfruntările militare, din țările lor, i-au pus pe fugă, devenind cu toții migranți.) Prima strategie descrie o punere în mișcare, peste câteva săptămâni, a unei armade, în Mediterana, cu scopul stăvilirii traficării de migranți. A doua strategie prevede sprijinul imediat al UE acordat Greciei în vederea opririi miilor de „migratori” care „ocupă”, zilnic, insule din Marea Egee. Tot aici ar fi de inclus și ideea că României i-ar reveni obligația „găzduirii” a 7000 de migranți.
Privită din interiorul țării noastre, chestiunea se vede difuz. Oficialii noștri se arată indiferenți față de apariția unei situații de urgență și nu se grăbesc să anunțe vreo strategie. Nici măcar cea de comunicare publică – vitală în asemenea situații -, ceea ce presupune o mobilizare formidabilă a mii de funcționari ai statului.
Nu vreau să par masochist, dar vedea-i-aș pe membrii tuturor comitetelor județene cum se vor descurca, de pe-o zi pa alta, după apariția situațiilor de urgență …
Ciudata indiferență a autorităților noastre este simplu de demonstrat. Președinția zice, adică tace dând de înțeles că nu-i problema ei, în timp ce PM Victor Ponta se risipește în glumițe cu opoziția liberală și-o ține pe-a lui că România se află la zenitul dezvoltării economice postcomuniste. Ponta susține că trebuie să fim solidari cu partenerii europeni, dar nu suflă o vorbuliță despre cum vede el inserarea subită în populația țării a cel puțin 7000 de oameni. Și nu avem nici un motiv să credem că numărul se va opri aici. În acest timp, românii se uită tot mai siderați la reportajele TV, din ce în ce mai dramatice. Elitele umplu, seară de seară, ecranele TV, și nimic concret nu se alege din dezbaterile de studio. Sunt totuși singurele dezbateri la subiect. Repet, oficialii nu se grăbesc să ne asigure că vor fi în stare să gestioneze situația de criză majoră ce se profilează din această toamnă în viitor…
În opinia mea, deocamdată, cea mai gravă perspectivă mi se pare creșterea sarcinii pe capul sistemului de sănătate publică. Vor veni oameni din zone geografice și culturale diferite de Europa, având în bagajele lor nu doar setea de civilizație europeană, dar și patologii și mentalități specifice. Cum va reacționa sistemul nostru de sănătate publică? Mai precis, cât de pregătit este să facă față noilor provocări?
Între noi fie vorba, am ajuns să vorbim, cu resemnare, despre sistemul public de Sănătate ca de unul fără stăpân. Nimic nu pare să ne mai mire. Nici plata la „plic”, nici lipsa de produse medicale, nici cazurile de malpraxis. Habar nu avem nici măcar dacă asigurarea de sănătate, devenită un fel de cotizație la stat, mai folosește la ceva. Căci în sistemul privat (mult mai bine pus la punct decât cel de stat, dar total ignorat de legiuitorii și ministranții noștri) asigurarea asta suferă de anemie cronică. În timp ce statul dispune de ea cum vor mușchii înalților săi slujbași. Cel puțin așa se vede imediat ce intri într-un spital public. „Lăsați orice speranța voi cei care intrați aici!”, este primul semnal subliminal pe care îl percepi. Obosiți sau plictisiți, nervoși, lipsiți de condiții materiale la nivelul actului medical responsabil și profesionist, membrii personalului medical îți ocolesc privirile. Pentru o programare la medici, ca să dau un exemplu…„minor”, poți aștepta venirea din concediu a unei biete asistente… Pe de altă parte, nu cred că a dispărut sămânța vocației medicale, dar nici am auzit de „medici fără de arginți”. Suntem undeva, nu se știe unde, dar decisiv e faptul că nu avem orizont. Chiar și acolo unde s-au făcut modernizări, frica de grele încercări te trimite le „privat”. Dacă te ține punga, evident. Morala: cum nu poți pune vinul nou în burdufuri vechi, nici sistemele noi nu pot fi posibile menținând obiceiuri vechi…
Mai nou, Justiția a hotărât că medicul este funcționar public, în fața legii penale. Prin urmare, doctorii vor putea fi ridicați din sălile de operații… ca să punem capăt, odată, tovarăși, „plății la plic”! Dar cu salariile medicilor și asistenților medicali, cum rămâne? Pentru că, după PM Victor Ponta, în România, economia „duduie”. Ca pe vremea lui Tăriceanu. Și cu ce ne-am ales? Ce schimbări majore au simțit medicii și asistenții, bolnavii și „aparținătorii” lor? Puțin probabil să le fie mai de folos creșterea economică după Ponta…
Cel mai frecvent diagnostic dat sistemului nostru public de sănătate: vraiște evolutivă metastabilă!!!
La final, vă invit să vă puneți întrebarea: cum se va descurca administrația publică românească, în general, și sistemul de sănătate publică, în special, atunci că va începe „infuzia” de factori alogeni, posibili purtători de factori patogeni necunoscuți pe plaiurile mioritice? Poate, vom afla răspunsul, în primul rând, de la aleșii poporului, cu siguranță de la cei care se simt mai responsabili decât cel mai ales.
