E vreme de vacanță, de concedii, de timp liber. Vă întreb: ați condus, de curând, o mașină, pe Valea Oltului? Dacă da, sunt convins că veți înțelege ce vreau să spun cu acest titlul. Dacă nu, vă informez că traseul celui mai frumos defileu, din România, a devenit unul de groază. La volanul unui autoturism sau al unui TIR, e ca-n „Salariul groazei”, celebrul film, cu Yves Montand, de acum 62 de ani. La fel ca în satul acela american, amărât și uitat de lume, și în cazul nostru, cadrul natural, de-o sălbăticie spectaculoasă, este martorul tăcut și resemnat al curselor infernale executate la volanul unor bolizi pe patru sau mai multe roți. Numai că în „scenariul” ce se petrece pe malul drept al Oltului, pe lângă șoferii obligați să-și câștige pâinea în acest fel, sunt destui cei care, mergând la distracție, ridică nivelul de nervozitate nefiind pregătiți pentru un trafic superaglomerat. În plus, mașinile puternice de astăzi au mulți „cai”, pentru un spațiu de manevră atât de strâmt sau pentru nervozitatea tinerilor cu aere de false vedete.
Cu toate modernizările făcute, nimic nu pare să mai poată îmblânzi atmosfera încrâncenată din defileu, de la un capăt, Boița, la celălalt capăt, Cozia. Este prea puțin spus că vitezele sfidează semnele de circulație și riscurile asumate de șoferii groazei! După câteva minute în care te mai poți minuna de frumusețea naturii, totul se transformă, vrei nu vrei, într-o cursă gen „formula 1”, din care cine scapă nevătămat poate să aprindă o lumânare de mulțumire Domnului, la Mânăstirea Cozia sau la Mănăstire din Veștem. Și cei care scapă doar cu „donații la stat”și alte premii cu „puncte de penalizare”, la fel, pot să-I mulțumească pentru protecția divină. „Viața e mai presus de orice”, spune un slogan des întâlnit pe drumurile noastre. O spune, dar degeaba pentru Valea Oltului. Puțini șoferi se mai gândesc la lucruri sfinte, după ce intră pe circuitul groazei de aici.
Din păcate, pe Valea Oltului se poate muri nu doar în cursele groazei. Într-o noapte de iarnă de la sfârșitul secolului trecut, în apele Oltului și-au găsit sfârșitul un tată și fetița sa, după ce fetița căzuse printr-unul din spațiile libere ale parapetului de piatră, de pe mal. Tragedia nu pare să-i fi marcat prea tare pe administratorii DN7 (europeana E81), motiv pentru care se poate repeta oricând, mai ales noaptea, ca și acum 17 ani. Personal, m-am tot gândit și n-am găsit nicio utilitate acelor spații libere deschise deasupra apelor, uneori învolburate, ce freamătă de dorul unor sacrificii mari pentru familii, inutile pentru societatea noastră.
Pentru cine dorește să ajungă la Pitești sau chiar la București, viermuiala drăcească de pe Valea Oltului este doar preambulul unui circuit obositor și de lungă durată. După Râmnicu Vâlcea, începe slalomul prin localitățile legate una de alta, în care semnele de circulație obligă rulajul la viteze ucigătoare pentru motoarele de astăzi. Aici ai ocazia nedorită să te lămurești cât de puțin contezi ca șofer, în ochii statului român. Intri într-o zonă ce pare bună doar pentru ca statul să te amendeze. Aici gândul nu te duce la administratorul dornic să-și protejeze „clienții”, să le ofere cât de cât ceva bun, în ideea unei deplasări confortabile. Călătórii, pe patru sau mai multe roți, au parte de limitări de viteze atât de mici și de dese, prin șirul nesfârșit de localități, încât ai senzația că urci pe Twin Peaks, cu mișcări nefirești, călare pe sute de cai – putere… cu frâna trasă.
A sta pe loc, pe Valea Oltului, ore în șir, a devenit un fapt divers. Mass-media sunt pline de asemenea fapte diverse românești. În ultimul timp, frecvența accidentelor s-a mărit dramatic, spun tiriștii – cei mai experimentați șoferi. Cauzele cele mai dese sunt legate de tânăra nepricepere șoferească și de viteză. Pe malul drept al Oltului, aglomerația este principalul factor de stres. Din acest stres se naște dorința irepresibilă de-a depăși tot ce ai în față – dacă se poate, în unele cazuri, chiar dacă nu se poate. Din acest stres se naște ura ce-i pune pe șoferi să se urmărească unii pe alții. Stresul ăsta, practic, naște monștrii care ucid oameni pe Valea Oltului. Principalul răspunzător este, în opinia mea, statul neputincios, de generații, să țină pasul cu modernitatea. Și nu cred că s-a gândit la conservarea frumuseților naturale de-aici! Nu, problema e că șirurile de mașini, de parcă ar fi la demonstrații de 1 mai, sunt obligate să circule „la pas”, pe zeci de kilometri, pe o șosea europeană, îngustă ca drumurile județene.
În așa hal a ajuns cel mai circulat traseu turistic și economic românesc, încât, pentru realitatea de astăzi, el este o frână trasă dezvoltării societății românești. 1. De ce? Pentru că natura minunată nu se mai înțelege cu modul în care e călcată de mijloacele de călătorie ale omului postmodern- de aici sacrificiile pe care i le cere. 2. De cine e trasă frâna? Exact de cei care conduc societatea. Și nu de ieri, de azi, ci de cel puțin trei generații. De la câteva mașini, ce treceau într-o noapte pe-aici, în anii 50, s-a ajuns la două accidente grave, în 24 de ore. Traseul, însă, a rămas practic același. În acest timp, numărul de mașini s-a înmiit. Cum să nu se transforme traseul groazei, într-o formidabilă frână pentru o societate întreagă?
Desigur, transportul pe Valea Oltului nu este singura frână pentru societatea noastră, dar poate cea mai cunoscută… de alții. Și așa va fi până când mașinile occidentale ale românilor și străinilor vor merge cu viteza melcului în această zonă, de nici 100 de kilometri, din Culoarul IV paneuropean.