ICon Arts 2015 se apropie de final și pregătește main-eventul festivalului, concertul susținut de cvartetul ConTempo, alături de cântăreața Analia Selis, ce va avea loc vineri, 31 iulie, la Sala Thalia.
După douăzeci de ani de excelență interpretativă, cvartetul de coarde RTÉ ConTempo, considerat unul din cele mai bune din lume, este sărbătorit, astfel, în România, în cadrul celei de-a XIII-a ediţii a Festivalului ICon Arts.
Supranumit ”ABBA muzicii clasice”, cvartetul Radioteleviziunii Naționale din Irlanda, ConTempo, este punctul central al celei de-a doua ediţii a seriilor ”Celebrates!”, din cadrul Festivalului ICon Arts, ce îşi propun să aducă de fiecare dată câte o personalitate culturală apreciată a momentului.
Main-eventul Festivalului ICon Arts Celebrates! va avea loc, vineri, 31 iulie, la Sala Thalia, de la ora 19, când membrii cvartetului RTÉ ConTempo, vor susține un concert extraordinar alături de îndrăgita interpretă Analia Selis. Din programul serii fac parte lucrări clasice, contemporane, tango argentinian și momente-surpriză. Publicul va fi purtat într-o călătorie muzicală ieșită din comun, ghidată, pe de o parte, de sensibilitatea și șarmul artistei, și de energia și emoția pe care cvartetul ConTempo le creează, pe de altă parte.
La finalul Academiei și Festivalului ICon Arts Celebrates! – Sibiu, participanții se vor reuni, prin tradiție, în Cetatea Fortificată de la Cisnădioara, pentru spectacolul de gală.
La conferința de presă de vineri cei din cvartetul ConTempo au vorbit despre concertul de vineri.
Iată pe scurt ideile principale ale conferinței de presă:
“Ne-am cunoscut demult”, povestește Adrian Mantu. “Andreea și Bogdan s-au cunoscut de la cinci –șase ani, la Școala de Muzică din București. Eu eram mai mare cu doi ani decât ei. Pe Andreea am cunoscut-o în ‘90 și a mai durat cinci ani până am format cvartetul. Ingrid a venit la ei în clasă cred că printr-a șaptea, ei toți au fost colegi, au fost împreună tot liceul și apoi la facultate”.
În ’90, Adrian forma un cvartet cu frații Vornicelu. “Dan Claudiu Vornicelu, care s-a sinucis, era un geniu, tocmai câștigase Enescu, cu el și cu fratele lui, la vioara a doua, eram în cvartet, iar la violă tot timpul, nu știu de ce, schimbam, la două trei luni. Și până la urmă a venit Andreea să cânte cu noi. Ingrid și Bogdan aveau alt cvartet”. În acea perioadă, se hotărăsc să meargă la un concurs , dar din varii motive, nu reușesc și renunță la idee. Cu o lună înaintea competiției, se întâlnesc cu un compozitor, prieten comun, care le sugerează să facă echipă cu Ingrid și Bogdan. “Am fost la concursul ăsta, am luat locul II și atunci am zis că s-ar putea să iasă ceva. Dar în ‘95 când ne-am întâlnit noi, Ingrid și Bogdan cântau într-un cvartet, noi într-un cvartet, Andreea tocmai jucase într-un film al lui Pintilie, Trop Tard, care a fost selectat la Cannes, eu câștigasem un job în Germania, adică erau multe lucruri care puteau să ne despartă. Or fi avut și Ingrid și Bogdan alte idei, poate, despre viață și toate s-au schimbat. Am renunțat la toate astea.”
Ca un semn prevestitor al carierei lor peste hotare, cvartetul ConTempo nu a avut debutul pe o scenă românească, ci la Viena. A urmat apoi un concurs la Roma și de-abia apoi au performat în țară, la concursul Mozart, de la Cluj, în ‘96. A urmat experiența canadiană, în ’97-‘98. Au aplicat pentru o bursă și au fost acceptați. A fost o perioadă fertilă pentru studiu, cu câteva participări la concursuri importante internaționale. Așa a venit și invitația de la Royal Academy, de a participa la cursuri cu cvartetul Amadeus. “A fost greu de ales. Noi ne pregătisem să participăm la un concurs în Canada, de fapt de aceea ne-am și dus acolo. Am participat la 15 concursuri internaționale și numai la două nu am luat premii, iar acesta a fost unul dintre ele, dar a fost chiar la început, am ajuns însă în semifinale. Oricum, pregătindu-ne pentru concursul ăsta, alți profesori ne-au recomandat să mergem și la Praga, și la Munchen, și la Berlin și am reușit să luăm premii, lucru care ne-a deschis drumul spre Londra. Am fost invitați să predăm la Royal Academy, o rezidență de trei ani. Bine, într-adevăr eram și noi foarte tineri, unii studenți erau mai în vârstă ca noi, dar asta ne-a ajutat să trecem într-o altă etapă”.
A urmat o altă perioadă de perfecționare, timp în care și-au încercat forțele la noi concursuri pe scenele internaționale. “Dintre toate, la Londra a fost cel mai important, unde am luat locul III, dar am câștigat și premiul publicului, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată în istoria concursului, de obicei îl câștigă locul I sau II, iar primele două locuri au fos pur și simplu huiduite. Am avut multe cronici pozitive și până la urmă orice publicitate e binevenită. Diferențele au fost foarte mici, juriul era împărțit. Am fost și eu în juriu și știu că e foarte greu să decizi, nu pot zice că meritam locul I de departe. Dar pentru public meritam și acest lucru e cel mai important, noi pentru public cântăm. (…) Într-un fel, am primit mai multe invitații pentru locul ăsta III decât pentru alte locuri I. Pentru că dacă acum 30 de ani câștigai un concurs și aveai o carieră, acum poți să câștigi și 5-6 și tot s-ar putea să nu reușești. Faptul că după 20 de ani suntem încă împreună și cântăm în jur de 120 de concerte pe an dovedește că am reușit. Mai mult decât atât, nu numai că am reușit dar avem și o viață cât de cât normală, fiecare cu familii, cu copii. Și fiind căsătoriți, practic în cvartet, e foarte dificil pentru că tot timpul suntem plecați în același timp. Trebuie să facem niște sacrificii. Când ești tânăr și nu ai nicio obligație e altceva. A fost un an în care am zburat de peste 100 de ori, petreceam mai mult timp în aer decât studiind la violoncel sau decât cu cvartetul.”
Adrian Mantu spune că toți cei patru membri ai cvartetului sunt foarte direcți în tot ceea ce fac și spun și așteaptă același lucru de la cei din jur. “Asta ne face să avem și un contact direct cu publicul. Pot să spun cu inima pe inimă că în ultimii 20 de ani nu s-a întâmplat să avem un concert și să nu avem succes, fie că e standing ovation sau să cânți o mulțime de bisuri sau pur și simplu să se simtă bine. Asta e o filosofie de viață a celor din cvartetului Amadeus, care la începutul carierei au fost puși într-un azil de evrei în Anglia, pregătiți că dacă nemții vor cuceri Londra să fie trimiși în lagăr. Pentru ei era o chestie de viață și de moarte și pentru că au trăit experiența asta, ei își imaginau că oricând acest coșmar poate să reînceapă și orice vis poate să dispară brutal. Atunci luau fiecare concert ca și cum ar fi fost ultimul. Asta ne-a făcut și pe noi să ne schimbăm complet filosofia.”
După concursul de la Londra, fiecare câștigător a primit o listă de concerte pe care trebuia să le susțină. Câștigătorii locului I nu puteau onora o invitație în Irlanda, pentru că unul din membrii grupului nu avea permis de muncă. Atunci l-au oferit cvartetului ConTempo, care deși nu avea viză pentru Irlanda a reușit până la urmă să susțină concertul. Era vorba chiar de orașul Galway. “Nu știam nimic de Irlanda, nici de Galway, era orașul cu cea mai rapidă creștere economică din Europa, dar și Irlanda era atunci pe val. Apoi am primit invitația pentru un concurs de rezidență în Galway. Dacă ar fi venit înainte de acest concert, nu ne-am fi dus, pentru că nu știam nimic despre oraș sau Irlanda și noi eram deja mutați în Madrid. Până la urmă s-a făcut o selecție și am câștigat, exact în Galway, unde am cântat, cum ar veni, din greșeală”.
Aceste programe de rezidență au o durată de 3 ani, tot timpul trebuie “să fii în priză”, să atragi publicul, să implici comunitatea, să lucrezi cu copiii, să concepi proiecte, să fii cât mai creativ. După 10 ani, în 2013, în urma unei audiții europene, ConTempo a câștigat și selecția pentru rezidența RTE, devenind cvartetul de coarde al Radioteleviziunii Naționale din Irlanda.
“Eu fiind învățat cu sistemul ăsta trebuie să mă întâlnesc cu zeci de oameni, să fac proiecte, e ca un hobby, nu pot să stau cu burta la soare și să studiez zece ore. Publicul are, și dacă ai studiat 10 ore sau deloc, aproape aceeași percepție. De asta se produce și ruptura asta între iubitorii de muzică clasică care sunt din ce în ce mai puțini și artiști. Noi am fost învățați că trebuie să studiem. Nu, trebuie să trăiești, să mănânci, să faci o mie de lucruri și toate te îmbogățesc ca artist, orice te ajută, să ai copii, să cumperi o pâine, să ai experiențe. Faptul că studiezi zece ore nu are nicio relevanță. Chiar au fost concerte unde am lăsat o piesă, două, pe care nu le-am studiat deloc, au fost la prima vedere și au avut un succes extraordinar. Era chestia asta de noutate. Normal că dacă nu ai o tehnică foarte bună, nu poți să o faci, iese totuși un dezastru. Nu a fost din punct de vedere tehnic impecabil, dar au avut o energie fantastică.”
Adrian Mantu spune că cel mai important pentru un artist este în primul rând să comunice cu publicul, să transmită un mesaj, să asculte muzica și să o dea mai departe, către cei din sală, și abia apoi să încerce să atingă perfecțiunea tehnică.
„Mă simt extraordinar când studiez și dacă simți asta transmiți și celor din sală. Să cânți live tot timpul e un stres – la unii e conștient, la alții poate e inconștient. Fiecare își caută tot felul de metode, unii pot să studieze zece ore ca să se simtă în siguranță, dacă asta îi ajută. Eu merg pe principiul <cu cât studiez mai mult cu atât cânt mai prost>. E drep că am studiat nouă ore pe zi o grămadă de ani, nu a venit asta din neant, dar acum, cu vârsta și experiența, știu ce e mai greu, pe ce trebuie să mă axez. Și știu că trebuie să comunici cu publicul. Ca la Beethoven, de exempu, care fără emoție se spune că e zero barat. Văd copii cu premii care vin și cântă ca la sport, mii de note, și nu îi mai cheamă organizatorii niciodată. S-a rupt total contactul dintre artiști și public. (…) Nu trebuie lăsat pe ultimul loc să exprimi ceea ce simți, pentru că nu cânți pentru o sală de doctori în muzicologie. (…) Muzicienii știu să citească foarte bine, dar nu mai învață să asculte. Ei ce văd în partitură aia reproduc, deși ei trebuie să asculte. Noi am învățat asta de la cântăreții de muzică tradițională, care numai după ureche cântă. Schimbă tempourile brusc, au tempouri mixte, trec dintr-o piesă în alta, nici nu se uită unul la altul, dar sunt tot timpul împreună, mai mult decât cel mai mare cvartet din lume, pentru că ascultă, nu citesc note. La ei mesajul intră direct. E fantastic.”
