Nu există subiecte de interes public mai disputat, în politica românească, decât salariile bugetarilor și pensiile. Mai pe scurt, veniturile obținute de funcționarii statului și de cei ieșiți din activitate. Politicienii s-au arătat mereu extrem de atenți cu aceste subiecte. Atât de atenți încât, vara asta, guvernanții s-au gândit să asigure lefuri și pensii consistente, dar nu la tot norodul, ci doar demnitarilor. Să nu-ți vină să crezi, avem politicieni de stânga convinși că „nu putem să punem egalitate între un demnitar şi un cetăţean normal”. Despre ce egalitate e vorba n-am aflat. Sau demnitarul român nu e „un cetățean normal”!? Pentru alții ar fi o măsură necesară pentru că „trebuie să ne luăm Parlamentul înapoi”. De la cine? Încă nu se știe… Așa gândesc, însă, reprezentanți de-ai noștri, în puterile statului, când e vorba de remunerațiile lor. Mai ales de când mulți dintre ei s-au convins că politica în general, iar parlamentarismul în special sunt activități bune doar să le asigure sinecuri…
Fundamental pentru ca structurile unei societăți să funcționeze este ca munca să fie plătită. La rândul lor, salariile trebuie gândite pentru a atrage, stimula și încuraja oamenii să muncească. Din păcate, de 25 de ani, întreg sistemul de salarizare n-a fost reașezat pe bazele noilor condiții create de economia de piață. Cel puțin așa apreciază președintele Johannis și așteaptă ca parlamentul și guvernul să-și facă treaba. Ce treabă să mai facă? Ordonanța guvernului cu salariile demnitarilor se aplică de sâmbătă, 1 august! Așa ne-am obișnuit cu politica „faptului împlinit”, până la resemnarea cu un tradițional „asta e!”, după orice împărțire a „darurilor guvernamentale”. Comparativ cu anii 90, sindicatele sunt tot mai puțin prezente în dezbaterile publice. Lipsa de reacții rapide, din partea lor, față de hotărârile importante ale conducătorilor noștri, încurajează oamenii să creadă că statul este un fel de „sponsor” al întregii societăți civile. Cine se poate război cu sponsorul său?
În altă ordine de idei, e de urmărit cum va fi primită prevederea noului Cod Fiscal, cu privire la impozitul pe locuința folosită ca sediu de afaceri. Spun cunoscătorii că noile impozite vor fi până la de 12 ori mai mari. În gândirea de tip fanariot a actualilor guvernanți, acest „gheșeft” nu mai poate fi tolerat. El trebuie impozitat, pentru ca micii întreprinzători să nu-și mai permită „luxul” de a locui și munci în același imobil. Așa înțelege un guvern ce-și spune de „stânga”, apărător, vezi doamne, al celor mulți și obidiți, să pună biruri pe munca oamenilor.
Marea problemă a României este că, de 25 de ani, n-a dispărut acest tip de mentalitate, la nivelul conducătorilor ei: cât mai puține reforme structurale, în administrația publică și economie – ca să n-avem bătăi de cap, dar cât mai aprige măsuri fiscale. Chiar și abuzive, dacă se impune, pentru că ne judecă tot niște bugetari! Așadar legea nescrisă a statului e: să luăm de la privați ca să dăm la bugetari! Haiducește. Din această perspectivă, realitățile românești sunt alarmante. La noi puțini cetățeni sunt mulțumiți de veniturile pe care le câștigă. Nici chiar angajații statului, chiar dacă o bună parte din ei taie frunze la câini, opt ceasuri pe zi, nu sunt mulțumiți. Mai nou, le e și frică de descinderile cu mascați pe culoarele instituțiilor publice. Și ei știu de ce! În această situație, pentru ei, slujbașii statului, siguranța venitului nu mai contează sau contează prea puțin. Nici în mediul privat situația nu e pe roze. Cu mult efort și cu strângere din dinți, nu mulți ajung să trăiască satisfacția unor câștiguri pe măsura priceperii și a normelor, pe care le au de îndeplinit. Drama salariatului român este că indiferent de mărimea lor, veniturile lui sunt arse rapid pe altarele consumismului. Ce să mai vorbim de greutățile pe care le au patronii, în condițiile în care statul îi jumulește de bani, precum perceptorii de altădată!
Așadar, deocamdată, veniturile bugetarilor și pensiile sunt în atenția mărită a politicienilor din două motive: o dată, pentru că sunt direct interesați și apoi, pentru că cei peste 1,5 milioane de bugetari stau pregătiți să-i susțină (cu voturile) pe politicienii mai darnici în promisiuni protecționiste. Urmările acestei mezalianțe politice sunt:
Statul român se comportă ca un stat social neputincios și numai cu slujbașii săi.
Statul român întârzie inexplicabil întârzierea creării clasei de mijloc a societății noastre, în stare să suporte greutățile vieții sociale, riscurile economiei concurențiale și derapajele democrației.
Statul român urmărește, cu insistența venită din alte vremuri, conservarea autorității sale legale, neglijând încurajarea liberei inițiative private – singura cale spre maturizarea democrației.