Întrebarea mi-am pus-o, ieri, după trista comedie la vârful PSD. Așadar, conducerea executivă a „celui mai mare partid”, partidul asistaților bugetari, l-a instalat în funcția supremă pe vicele (suspendat) Liviu Dragnea. Și asta în pofida recomandării liderului de drept (inculpat), Victor Ponta, în favoarea curentului feminino-schimbist din politica noastră. Rovana Plumb s-a dovedit prea puțin dorită la vârf, chiar dacă partidul a văzut-o, în ultimul deceniu, o ministreasă de nădejde. Este adevărat, Dragnea are mai multă experință politică. A trecut din tabăra reformatoare, în cea conservatoare a FSN-ului. A condus campanii electorale, pe care le-a pierdut cu brio. Ba a și fost condamnat, cu suspendare, pentru fraude la urne. Iată deci, o nouă schimbare care n-aduce nimic nou, la vîrful așa zisei stângi a politicii românești.
Vă spun sincer, nu mă îngrijoreză soarta stângii actuale de la noi. De ce? Pentru simplul fapt că ceea ce noi numim stânga nu este stânga pe care ne-am dori-o, chiar și cei care suntem dezamăgiți de dreapta la care visăm cu ochii deschiși, de peste un sfert de veac. Stânga noastră actuală este una prea stângace, ca să impună respectul susținătorilor dreptei liberal-conservatoare. (Pentru a mă înțelege mai bine ce vreau să spun, precizez că, după mine, dreapta liberal-conservatoare este opusul stângii liberal-sociale. Aceștia sunt polii politici, de care ar avea nevoie România-intergrată-în-UE. Și nu e cazul să insist, acum, cu detalierea curentelor de idei proprii fiecăruia.) Stânga de astăzi este, în opinia mea, o prelungire a modului populist de a „face” politică, adus pe plaiurile mioritice de socialismul egalitarist, bun doar să promită, mai deloc capabil să aducă plus-valoarea materială necesară democrației. După cum nici pe dreapta nu sunt semne că avem politicieni cu vocații liberal-conservatoare.
Se verifică un adevăr, în alte părți consacrat de mult: în politică, nu crești de unul singur. Îți trebuie parteneri și adversari deopotrivă de buni, pentru a ajunge să ai, la un moment dat, pretenții de politician profesionist, cu vocația dedicării în favoarea interesului general. Așadar, the wind of change n-a bătut încă în flamurile rozalii ale stângii de la noi. Dar nici în cele albăstrii ale dreptei.
Dacă m-ați întreba pe cine văd răspunzător pentru starea comic-tragică a PSD, de la origini până la schimbarea inculpatului Ponta (rămas totuși Prim-Ministrul nostru, între prim-miniștrii UE!) cu condamnatul Dragnea, răspunsul meu imediat ar fi: Ion Iliescu.
Dacă m-ați întreba pe cine văd răspunzător pentru degringolada de pe partea dreaptă a politicii românești, răspunsul meu imediat ar fi: Emil Constantinescu. (Evident, mă refer la cei doi ca lideri de sistem, nu ca persoane singulare, pe care destinul i-a purtat pe aripile succesului politic.)
În susținerea acestor afirmații, am în vedere portretele politice ale celor doi, așa cum s-au conturat în mintea mea, observându-le carierele publice, de după 1989.
Ion Iliescu * N-a fost (și nu mai poate fi), pentru România, un Deng Xiaoping, marele reformator al comunismului chinez, de după dictatorul Mao Zedong. În primul rând, pentru că, în vremurile dictatorului cu apucături asiatice N. Ceaușescu, el n-a fost un opozant declarat al regimului, precum Xiaoping, atunci când Mao tăia și spânzura libertățile omului, în China. Asta l-a împiedicat să accepte, în martie 1990, punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, ca nomenclaturist ceaușist ce-a fost. Poziția lui de-atunci a deschis criza pe care o trăim și astăzi: democrația și statul de drept, cu politicieni tributari mentalităților comuniste și cu economie capitalistă de stat. Urmașii săi n-au depășit umbra mentorului: criptocomunismul de stat, cel care a împărțit societatea în pro și contra reformelor necesare integrării europene. Stilul Iliescu a dat tonul discordiei naționale, ca să nu spun că a împărțit țara-n două. La umbra lui Iliescu n-a crescut o echipă de politicieni convinși de Internaționala Socialistă modernă.
Emil Constantinescu * Deși a ajuns pe cea mai înaltă poziței în stat, în 1996, ulterior s-a comportat de parcă n-ar fi știut ce să facă cu puterea. A fost ușor de înfrânt de cei care nu doreau schimbări majore, în societate, și mai ales să piardă controlul informațiilor-care-dau-putere. Depășit și de tensiunile guvernărilor din timpul mandatului său, s-a declarat învins înainte de campania electorală din 2000. După mine, potopul! De Constantinescu este legată contraperfomanța guvernării de „dreapta”, a unei Convenții politice, pe care susținătorii ei o vedeau hărăzită, în 1996, să creeze condițiile solidarității civice, după modelul lui Vaclav Havel, în Cehia. Și mă gândesc la susținătorii CDR, în frunte cu regretatul Corneliu Coposu.
Și a venit secolul XXI. Iliescu a rămas pe baricadele stângii nereformate, în timp ce pe dreapta a venit un out-sider, tocmai din vârful stângii (!!!): Traian Băsescu. Deși a ajuns președintele țarii, pe valul de popularitate comparabilă cu a lui Iliescu și, în plus, suflând la pupa reformării dreptei, Băsescu a sfârșit-o, politic, înlănțuit ca Promoteu, pe vârful muntelui corupției. Din păcate, „dreapta lui” a picat odată cu plecarea sa din politica activă.
Traian Băsescu * Chiar dacă a fost singurul conducător care și-a pus în gând (având și unele rezultate importante) să spargă încremenirea societății în tiparele comuniste, temperamentul sanguin și nestăpânit, lipsa de diplomație în lupta cu adversarii politici, vocabularul dalmațian și neputința de a-și atrage colaboratori pe măsura ambițiilor lui i-au atras multe dușmănii, în interiorul clasei politice. Traian Băsescu a mizat excesiv pe simpatiile populare. În aceste condiții, proiectele lui îndrăznețe n-au fost susținute de clasa politică pentru a fi recunoscute, sprijinite și aplicate. Sfârșitul celui de-al doilea mandat l-a găsit singur împotriva tuturor, chiar și în fața poporului, care, de două ori, îl alesese președinte. Nu spusul pe nume adevărurilor dureroase l-au învins. Nici curajul de-a asuma măsuri dureroase pentru popor. După o ascensiune spectaculoasă, până la maximum puterii în stat, minusurile native i-au învins plusurile vocației politice.
Și, pentru că am ajuns aici, mi se pare normal să revenim la prezent. Păi, la stânga avem incertitudini profunde, ca pe vremea FSN-ului. La dreapta, n-avem nici un început. Trăim, în schimb, zilele de după marea surpriză de la 16 noiembrie 2014: Klaus Werner Johannis. (Îi voi scrie numele cu J, pentru că așa e corect. Omul e sas get-beget, nu romsas.)
Klaus Johannis * După puțin peste prima jumătate de an a mandatului de președinte, nu depășește limitele proprii ale unei comunicări publice defectuoase. (Exemplul cel mai elocvent este cel cu plecarea ascunsă, în concediu, în Madeira. A trebuit să fie deconspirat de presa portugheză, pentru a afla și noi unde se află șeful statului nostru. Și nu și-a cerut scuze, în fața poporului…) Dacă nu-și va schimba stilul suveran de a tăcea și de a lăsa pauze lungi între luările sale de poziție, nu va fi președintele mediator și integrator, care ne-a promis să fie. Motiv pentru care nici nu va avea un cuvânt de spus în realizarea concordiei naționale. Cu toți pașii pe care îi va face cu cărțile pe care le lansează, la târguri, alături de scriitorii consacrați. Cineva trebuie să-i aducă aminte că a ajuns președinte pentru a confirma speranțe mari legate de el, mai ales ale tinerilor români din țară și de pretutindeni, dar și candidând împotriva lui Victor Ponta, nicidecum pentru a deveni primul președinte scriitor al României. Concordia națională nu se scrie, se face, d-le profesor Johannis!
Johannis ne-a promis o altă politică. Apariția ei întârzie însă nu prea știm, cu date certe, de ce. Cel puțin, nu avem semnale optimiste că n-ar fi așa. Poate, e de vină gâlceava Înțelepciunii cu lumea românească. Sau, vorba bătrânului P.P. Carp: România nu are nevoie de politicieni, pentru că are noroc. Am putea spune că cele două afirmații sunt confirmate – prima de tabloul istoric general românesc, a doua de cele mai importante evenimente ale istoriei noastre moderne: 1859 (Mica Unire), 1918 (Mare Unire), 1989 (dezagregarea lagărului european al comunismului), 2004 (acceptarea României în NATO) și 2007 (acceptarea României în UE). Și totuși, înțelepciunea, aia de pe urmă, a românului îmi cam taie elanul, cu o vorbă veche ca neamu’: urciorul nu merge de multe ori la apă.
