Am tot crezut că „violul de la Vaslui” va fi judecat, sine ira et studio, în interiorul sistemului justițiar românesc. Că nu va fi nevoie să ne „băgăm” toți cu știința și neștiința noastră, pe toate canalele de comunicare, pentru a se face dreptate. După cum se vede însă cazul este departe de a se încheia. Și-atunci mă întreb: ce-ar fi făcut sistemul dacă, în locul acestui caz, era vorba de șapte violatori în serie sau șapte criminali în serie, care ar fi acționat simultan, prin județele patriei? Era nevoie și atunci de reacția emoțională de mase, pentru ca sistemul să se trezească la realitate? Și, în fond, unde e buba: la magistrați sau la făcătorii de legi, ăia care taie frunze la câini prin comisiile parlamentare sau se ascund după laptopuri, în plenurile mult-prea-numerosului nostru for legislativ?
Vox populi n-ar trebui să-și dea cu părerea despre „violul de la Vaslui”, atât de grav e cazul!
Aici n-au ce vorbi voci din „off”, pentru că numai magistrații (procurori și judecători) pot obține informațiile lămuritoare despre ce s-a întâmplat, în realitate. Noi doar am fost informați că s-a întâmplat UN VIOL ÎN GRUP, după cum, mai mult ca sigur, așa a reieșit din relatările victimei. Am auzit că au fost voci nedumerite, care ar fi spus că „poate, și fata are vina ei”. Chiar și apărătorii legali ai suspecților susțin că n-au fost urme de violență. Mai rămâne să spună cineva, din auzite, că fata, de fapt, este o nimfomană, dornică de sex cu năbădăi și violențe, pentru trăiri orgasmice înălțătoare… Parc-am vorbi de aventuri, ca-n Șapte băieți și-o ștrengăriță, filmul de mare succes la public, în România de la sfârșitul anilor 60!
Oameni buni! Vorbim de o fată de 18 ani, pe care patru tineri bărbați înfierbântați ar fi putut-o imobiliza, cu schimbul, pentru ca alți trei să-și facă de cap cu organele fetei. Când șapte brute să pun pe-o femeie, te mai poți întreba de ce nu găsești urme de violență?
Și unde am ajuns? La petiții cu semnături pentru arestarea agresorilor. Curat românește. Emoții, în loc de justiție. Așa s-a întâmplat și cu Corneliu Zelea Codreanu, acuzat de omucidere. Procesul a fost purtat prin țară, împreună cu alaiul de susținători naționali-creștini, solidari cu inculpatul. Atunci s-a împărțit România Mare în două: pro și contra lui Codreanu. Și avea doar cinci ani de la înființare. O împărțire, poate, pentru totdeauna. Până la urmă, procesul a fost finalizat cu achitarea viitorului Căpitan, pe motiv că ar fi fost în legitimă apărare, fiind provocat de cel care avea să ajungă victima lui, prefectul de Iași, Constantin Manciu. Avem deci experiență, în cazuri deosebite. Ne pricepem să facem justiție, aglomerând săli de judecată, organizând manifestații „spontane” de susținere, publicând mesaje incitante în presă și petiții.
Mi se pare că ne place atât de mult să facem justiție de mase și nu ne mai interesează guvernarea țării.
Îi lăsăm pe Ponta și ai lui să se bată pe scaunul puterii în partid, în timp ce politicile de guvernare sunt pe mâna unui general de intendență cameleonic; îl lăsăm pe președintele Iohannis să se contrazică singur, față de candidatul care a fost, promulgând sau să nu legi, după cum îl taie capul sau după cum îi șoptesc consilierii despre care habar n-avem cât de buni sunt; lăsăm statul să facă ce vor mușchii funcționarilor lui, numai pentru a îndeplini ordinele șefilor de la centru. Pe asemenea subiecte nu avem reacții de mase. Comentăm doar la televizor. Dar și acolo apar oameni ciudați, cu idei multe, dar puțină chemare.
Parcă le-a luat Dumnezeu mințile înțelepților, în țara asta!
Personal, nu voi semna petiția pentru (re)arestarea celor șapte băieți violatori de la Vaslui. Cum s-a grăbit să facă ex-președintele Traian Băsescu, pentru care prezența în viața publică e ca aerul. Nu că n-ar fi treaba mea, cum a declarat o înaltă față liberală, ocupată cu cearta la televizor. Eu nu semnez, pentru că, în primul rând, e de datoria magistraților să se autodenunțe în incapacitatea de a judeca cazuri deosebite sau să ne convingă de ce pe unii îi arestează după simple delațiuni și pe alții îi eliberează după ce și-au băgat onoarea, cu forța, în viața altora distrugând-o fără mustrări de conștiință.
Mi-e teamă că nu vom auzi vreodată de autodenunțul Puterii Judecătorești. De aceea, parafrazându-l pe André Malraux, cred că trăim în societatea românească mai liberă decât a fost vreodată, dar neputincioasă în a forma un adolescent
