Aceasta era „directiva” pe care am citit-o, ieri, pe un afiș, lipit de o masă, la care stătea un tânăr relaxat, privind la lumea ce se perinda prin fața lui, pe Breter-ul sibian. Mai pe înțelesul tututor, strada N. Bălcescu. Așadar: „Demite-l!” pe Victor Ponta. Am înțeles că cineva a pus la cale un fel de plebiscit (de care n-am auzit) cu strângere de semnături. Trecătorii erau invitați să semneze pentru demiterea premierului în exercițiu al României. Dacă scena nu se petrecea în fața sediului PNL Sibiu, mi-aș fi imaginat că vreun ONG a avut ințiativa de a lua pulsul populației, în ce-l privește pe prim-ministrul nostru. Or, așa ceva în fața unui partid politic capătă o cu totul altă relevanță.
Dacă societatea civilă vrea să-și demită guvernanții, de care este nemulțumită, poate s-o facă. Se știe că are acest drept, recunoscut pentru prima oară, în timpul revoluției franceze. Mai precis, în Declarația drepturilor omului și cetățeanului, de la 1793: „Atunci când guvernul violează drepturile poporului, insurecția reprezintă, pentru întregul popor și pentru fiecare segment al acestui popor, cel mai sfânt drept și datoria absolut necesară”. Asta e, stimați guvernați! Aveți de grijă cum vă purtați! Poporul vă duce la putere, poporul vă poate da jos. Asta ține de esența democrației, adică de conducerea societății de către oamenii care o compun. Aici nu mai e nevoie de niciun fel de comentariu. Iar de la 1789 începând, lumea a trăit sub o formă sau alta manifestările voinței populare. Numai dictaturile secolului XX le-au întrerupt, până când lumea a înțeles că sunt manifestări contra naturii.
Nu e cazul unei insurecții populare împotriva guvernului Ponta. Guvernul Ponta vă cădea, pentru că nu mai are cine să-l conducă. Problema e dacă, în această situație, mergem pe stradă să întrebăm poporul ce vrea. Nu știu exact ce se dorea cu lista de semnături cerute de la trecătorii de pe Bălcescu, în zi de sâmbătă, dimineața, în luna lui Cuptor. Și într-un Sibiu plin de turiști străini… Dacă se cerea acordul pentru demiterea premierului, nu cred că foloseau la ceva semnăturile. Procedura politică se știe, din 2012: schimbare rapidă (în cazul nostru, prin trădare) a majorității parlamentare, cu prilejul unui moțiuni de cenzură. Și gata. Pică guvernul. Poporul, însă, n-are nicio legătură. Dacă se cerea acordul trecătorilor (oare străinii l-or fi întrebat pe tânărul de la masă, la ce-i trebuiau tabelele acelea?) pentru ca Ponta să-și dea demisia, atunci de ce „Demite-l!”? Oricum, Ponta a spus că nu vrea să-i dezamăgească pe românii care au votat USL-ul, în 2012, de parcă USL ar mai exista și poporul ar simți asta pe propria lui piele.
Am impresia că deja am lungit-o cam fără rost. Lupta asta de stradă, cu strângerea de semnături în fața sediului unui partid politic, mai ales când acesta e în opoziție, pare o joacă de copii fără imaginație. Dacă PNL își închipuie că mai poate trage sforile democrației, ca un păpușar, ca să-și atingă țintele politice, se înșeală. A trecut baba cu colacii! Habar n-am dacă PNL Sibiu sau centralul său a avut o astfel de inițiativă. Știu numai că scena am văzut-o în fața sediului sibian. Dar dacă-i așa, că s-au gândit ei, care se cred urmașii ălora care au făcut România Mare, să strângă semnături pentru forțarea plecării lui Victor Ponta din fruntea guvernului, înseamnă că timpul a trecut degeaba pentru național-liberalism. Cine mai crede în liste de-astea scrise pe măsuțe, în stradă?
Partea tristă a comediei este că se petrece în perioada puternic marcată de criza Greciei. Am auzit deja opinii, din partea unor oameni avizați, că România sta pe un fir păianjen și n-ar fi departe momentul când poate cădea și ea la testul credibilității, în fața partenerilor europeni. Acum știm că Victor Ponta n-are nicio șansă să mai convingă pe cineva cu scaun la cap, din țară, sau pe vreun lider de la Bruxelles că este mai bun decât Alexis Tsipras. Vreau să spun că poate fi mai credibil decât grecul. După referendumul din 5 iulie, s-a dovedit că Tsipras și-a mințit concetățenii, împingându-i spre dezastru, pe propriile lor semnături. Așa ceva Ponta nu mai poate face, după trei ani în care s-a jucat de-a guvernarea, sfidând cât a putut Bruxelles-ul, pe încrederea celor care i-au crezut minciunile din 2012.
Dar o campanie gen „Demite-l!”, în plin sezon de vacanță, e o prostie. Ponta va repeta, mult și repede, că nu lasă țara pe mâinile celor care au dus-o la dezastru. Deci nu va demisiona. Și o va spune tot mai apăsat, pentru că aceia cu dezastrul îi vor reaminti cât de strâns legat a fost de ei, atunci când visau împreună s-ajungă la putere. Ponta, în situația critică în care a ajuns, trebuie să demisioneze. Pentru asta e nevoie să gândească serios, ceea ce nu e în stare. Atunci, singura soluție ar fi ca partidul pe care nu-l mai conduce (în capul lui, deocamdată) să-și ia mâinile de pe el, ca să dovedească ceea ce până acum n-a făcut-o: că este un partid cu adevărat european, din familia stângii născută în 1789.