De când Justiția face cu atâta sârg curățenie în societatea noastră politică, statul român pare tot mai diluat. Nu vi se pare la fel? Așa-i la noi. Revoluția anticomunistă am făcut-o târziu, și bine c-am făcut-o!, dar tot comuniștii au confiscat-o. După trei luni, Proclamația scrisă de capetele limpezi de la Timișoara, prin care li se cerea liderilor importanți ai vechiului regim să stea deoparte, o perioadă de timp, a fost prezentată ca vânătoare de vrăjitoare și s-a ales praful de prima tentativă de curățenie politică postcomunistă. După primele măsuri liberale de inițiere a economiei de piață, minerii au făcut însă curățenie (pentru a patra oară), la București, inclusiv în Palatul Victoria. După ce, în sfârșit, am fost primiți în Uniunea Europeană, a reizbucnit războiului politic pe viață și moarte, între aripile fostului FSN (drapate cu socialismul cu față umană, respectiv liberalism(ul de stat), mai precis Iliescu vs. Roman / Băsescu). La 20 de ani după revoluție, războiul acesta a trecut din plan politic pe tărâmul justiției. Și de-atunci lucrurile s-au complicat tot mai rău: s-a dovedit că vinovați pentru transformarea statului democratic (așa cum a rezultat din primele alegeri libere, de la 20 mai 1990), într-un stat mafiot nu era opera doar a unei părți beligerante, ci a ambelor, plus sateliții de alte orientări politice, dar cu aceleași pofte de parvenire și îmbogățire pe seama averii obștești.
Bun. Asta e, pe scurt, istoria involuției politice a României, într-un sfert de veac: din cauza rămășițelor comuniste neplivite când trebuia, actuala stare conflictuală nu mai este cea tradițională, între stat și populație, ci între puterile statului. Lupta pentru puterile legislativă și executivă, pe căile democrației, a fost preluată de Justiție, cu dosare, cătușe și „rezervări” în beciuri domnești. Și pentru că, în lupta asta nu mai contează culorile politice, efectele se văd cu ochiul liber: Executivul nu mai finanțează investiții publice și afacerile scad, iar administrațiile publice locale se înnoadă în nevoințe și datorii; despre descentralizare nu se mai vorbește, cum nu se mai vorbește nici despre punerea Constituției în acord cu realității postaderare la UE. În aceste condiții, e greu să mai identifici, la vârful statului, în mâinile cui credem noi că ne-am delegat puterea, prin buletinele de vot, în virtutea democrației reprezentative. Și, implicit, cine mai are autoritatea de a despărți apele, pentru ca țara să meargă înainte. Vreau să spun cine dintre cei mari e în stare, astăzi, să pună piciorul în prag, pentru ca România să nu ajungă a doua Grecie…
În prima jumătate de an a mandatului său, președintele Klaus Iohannis, ales la scor, ca pe vremea FSN-ului, a fost concurat în viața publică… de propria soție. Declarațiile sale politice, atât de puține câte au fost, n-au părut că-l reprezintă, de la concepție, până la susținerea în fața camerelor de luat vederi. De ce? Pentru că au fost citite ca la școală, linear și plictisit, ca un elev fără chef de învățătură. Și nici n-au adus rezolvări în disputele politice pe subiecte grele pentru țară. De promisiunile electorale ale d-lui Iohannis, nici nu mai vorbesc. Ele au rămas bine arhivate. În schimb, aparițiile soției au făcut turul mass-media, în exclusivitate pe seama gusturilor domniei sale de-a se îmbrăca. Dacă soțul nu renunță la facebook, ca mijloc preferat de comunicare publică, inclusiv pentru chestiuni de stat, nici soția nu renunță la mâini dezvelite, minijupe și genunchi goi. Avem, deci, o familie prezidențială consecventă cu ea însăși…
Despre Victor Ponta, ce să mai vorbim? Omul ăsta a reușit să se compromită tot pe mâna sa, atât de mult, încât are deja faimă internațională. Toată lumea se întreabă de ce nu i-a spus președintelui că pleacă la Baku sau la operație. Simplu. Pentru că nici Iohannis nu-i spune ce vrea de la el. Și-atunci cum să nu creadă Ponta că e liber să facă ce vrea cu țara asta? Dacă ditamai președintele se ascunde după Constituție, în materie de administrare a economiei, sau îi cere demisia hodoronc-tronc, fără o evaluare temeinică a motivelor și fără a calcula următoarele mutări, pe variante de lucru, atunci ce să mai aștepți de la bietul Ponta, care, de trei ani, se tot bucură că a ajuns prim-ministru și nu-i mai trece?
Dacă situația la vârf seamănă cu o dublă decapitare a statului, țara a rămas la cheremul naturii și al oamenilor. Ne plângem de secetă, pe toate canalele de televiziune, uitând cât de ușor am distrus rețelele de irigații, încă de pe vremea când FSN era iubit de popor ca Ceaușescu, cel din ˈ68. Dacă vin ploile, ne plângem de inundații și alunecări de pământ, dar nu suflăm o vorbă despre cum au dispărut instituțiile de îmbunătățiri funciare, cu specialiști cu tot. Se ceartă televizomanii cu teleinvitații, evident fără să știe unii de alții, că s-au tăiat pădurile mai rău decât dacă am fi fost invadați de armate barbare, anticreștine. Și atât. Mai departe de ceartă, în fața televizorului sau în studiouri bine dotate, nu se întâmplă nimic semnificativ. Nici măcar nu ne-am lămurit dacă marele capitalist de la Sebeș s-a deconspirat singur, cu achizițiile de lemn tăiat ilegal, așa cum apare într-un filmuleț pe Google. Ce contează că oricine vede filmulețul înțelege ce e de înțeles. Statul român actual, prin reprezentanții lui de frunte, tace ca porcul în porumb. Primul gospodar al țării și-a pus piciorul în ghips, iar primul dintre aleși așteaptă să vină vacanța de vară a soției. Sunt convins că nu va renunța la programul estival intrat în tradiția familiei…
Nu integrarea europeană trebuie să ne trezească simţul moralei – individuale și publice -, ci propriile noastre convingeri. Unde morală nu e nimic nu e. Iată ordonanţa de conştiinţă, pe care toți funcționarii publici trebuie să și-o asume. De la consilierul comunal, până la guvern și președinție. Exigenţele ei ar fi proprii unei societăţi normale, ca principii de viaţă în spiritul adevărului, pe înţelesul tuturor.