După o lungă perioadă de tăcere, eroul Pieței Universității 1990, Marian Munteanu, a avut, zilele trecute, două intervenții publice. Prezența sa în studiourile de televiziune s-a dorit ieșirea din uitare a celui care, după primele alegeri libere, devenise cea mai carismatică personalitate a societății civile postcomuniste. Din păcate, nu pentru mult timp. După ce a condus maratonul protestatar, din București, după ce a fost ciomăgit de mineri, apoi arestat și eliberat, sub presiunea unei imense manifestații de stradă, Marian Munteanu pur și simplu, dar greu de explicat, a „dispărut” din peisaj. Timid și de scurtă durată, s-a mai auzit de el, ca lider al Mișcării Pentru România. O Mișcare de inspirație legionară, care n-a făcut prea multe ouă în cuiburile inițiate prin țară. A mai apărut în 2000, ca posibil candidat la președinție, din partea PUNR, partidul – inițial funarist ce și-a disputat, în anii 90, supremația asupra curentului ultranaționalist, cu PRM-ul vadimist. Renunță, însă, repede la candidatură, după ce pe firul campaniei a intrat „omul serviciilor” lui Iliescu, în 90, Virgil Măgureanu.
Așadar, eroul Pieței Universității, cu orientare doctrinară naționalist-creștină, a reapărut energic și debordant de idei, în spațiul public, la 25 de ani după „joia neagră” a primului an al libertății noastre, 14 iunie 1990. Cu figura sa bonomă, de intelectual ajuns la convingeri bine așezate, mă așteptam să văd un Marian Munteanu pregătit să dezlege nodul gordian al aflării adevărului despre celebrul eveniment, cu o contribuție majoră la dezumflarea, după o jumătate de an, a simpatiei de care ne-am bucurat din partea comunității internaționale, în urma dramaticei despărțiri de Ceaușescu. Munteanu, însă, s-a limitat (cu discreție, ca un om bine „lucrat” de mediile prin care a trecut) doar la „simțămintele” pe care le are, în prezent, conform cărora, „de data asta”, dosarul mineriadei din 90 se va redeschide pe bune. Vreau să spun cu sorți mari de a dezvălui adevărul acelei rătăciri fesenist-bolșevice. În rest, cel puțin atât cât am urmărit din interviul pe Realitatea TV, Munteanu s-a arătat un aspru critic al politichiei românești. Pe tot spectrul și la toate puterile, câte s-au perindat prin palatele bucureștene, în ultimul sfert de veac.
Mi-a reamintit de eroul de odinioară doar cuvântul său apăsat pe nevoia imperioasă a unei societăți civile, capabilă să răspundă prompt și eficient la derapajele spectrului politic. Și asta, în opinia mea, după toate încercările ratate, în ultimii 25 de ani. De la Vatra Românească și Alianța Civică dizolvate în partidulețe rămase fără istorie, până la numeroasele puncte de vedere singulare, personalist-individualiste și lipsite de efecte sociale de astăzi, rătăcite prin puzderia de mass-media. În fața unui Rareș Bogdan, cumințel și ascultător, Marian Munteanu s-a dezlănțuit cu vehemența proprie multora din analiștii super-docți ai momentului. În acele momente ale discuției, dispăruse aura eroului de altădată, a idealistului ce visa să ajungă, în 2000, președintele României, posibil inițiator, ulterior, al unui Consiliu național, culmea!, un fel de urmaș al defunctului Front ceaușist, al democrației și unității socialiste. Iar tonul ridicat al rostirii filipicelor sale n-a avut nimic în comun cu serenitatea așteptată, din partea omului cu-minte, trecut prin experiențele multor încercări. Figura cristică din 1990 dispăruse, în locul ei apărând un critic (realist, de altfel) al cațavencilor și farfurizilor mereu începătoarei noastre democrații.
Într-un show, ce mi s-a părut bine regizat pentru privirile telespectatorilor realității românești, am vizionat portretul intelectualului român de bine, dar lipsit de vocația politică a înfăptuirii idealurilor naționale. Acel tip de intelectual revoltat pe șmecherii zilei, acei mereu și sârguincioși dornici ai ciolanului puterii, dar convins din motive istorice să cânte pe strunele patriotismului mioritic. Să mă lase ăștia cu Europa lor de astăzi, noi suntem vitejii estului comunist, de după război, cam așa vitupera, precum Leonida, înțeleptul revoluționar de la pașˈopt, Marian Munteanu, în studioul Realității TV. Adică fostul student, de pe vremea când visa să dărâme, cu „Piața Universității”, guvernul rezultat din primele alegeri libere, de la 20 mai 1990. Visător și, simultan, naiv, lucru dovedit și în seara de 16 iunie 2015, când susținea pe tonuri grave că Ion Rațiu ar fi câștigat prezidențialele din 1992, în fața lui Ion Iliescu, dacă nu-l lucrau alții. Sau, că Vadim Tudor a fost furat în alegerile din 2000, pentru a nu fi pusă în pericol victoria aceluiași Iliescu, deși totul o dădea ca sigură, încă dinaintea scrutinului.
De ce văd în Marian Munteanu personificarea eșuării societății noastre civile postcomuniste? Pentru că un om, pentru a cărui eliberare din arestul de după „13-15”, mii de manifestanți i-au purtat portretul, în chip de Isus Cristos, pe bulevardele bucureștene – și care a dispărut, apoi, din prim-planul vieții publice (dorindu-și, după cum el însuși spune, un trai „modest”) -, se întoarce acum supărat pe tot ce s-a întâmplat, în ăst timp, în politica și, în general, în societatea civilă din România. Treaba asta pe mine m-a convins că personajul public Marian Munteanu face parte din familia bunilor români, iubitori de neam, revoltați mereu pe alții pentru suferințele trăite de acesta, care își imaginează că, de 25 de ani, poporul român nu s-a dezmeticit de comunism numai din cauza liderilor pe care i-a avut. Că avem o istorie marcată doar de figuri legendare, precum Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, din care se trage seva patriotismului. Că, da, avem nevoie de educație, în familie, școală și biserică, dar nu și de măsuri radicale de schimbare a mentalităților populare – legat de familie, școală și biserică – ce sfidează tocmai nevoia de educație în ton cu vremurile. Și, în fine, pentru că familia iubitorilor necondiționat de neam (cu predilecție, la petreceri tradiționale și sărbători legale) nu-și dorește, în realitate, creșterea conștiinței civice a maselor, din motive ce ar veni în contra visurilor proprii. Și mai e ceva. Întrebați studenții de astăzi dacă știu cine „a fost” Marian Munteanu. Numai cei care au trăit la maximum tensiunea generată de mișcarea studențească, din iunie 90, vor avea surprize dintre cele mai neplăcute.
În opinia mea, cu familia asta la putere (în numele unor partide cum sunt cele de astăzi), în România, nu vom avea, în veci, o societate civilă trează și responsabilă – prima între condițiile necesare vieții politice deștepte și în pas cu lumea civilizată. Adevărul este că „Proclamația de la Timișoară” și „Piața Universității” au fost marile rateuri, din 1990, ale nașterii acelei societăți civile și a clasei sale politice, de care să nu ne fie rușine astăzi. Să fim însă optimiști, dar conștienți că numai Dumnezeu știe dacă românii vor mai trăi vreodată asemenea clipe astrale, când națiunea se trezește la realitate!
