Marți, 22 mai 1990
Demonstrația de la București (din Piața Universității, începută cu o lună în urmă) continuă, pe fondul bulversantului și îngrijorătorului rezulat al scrutinului de duminică: peste 86% – pentru Iliciescu și 66% – pentru Fsn. Deși s-a auzit de multe cazuri de fraude, nu cred că aceste alegeri vor mai fi contestate. Ne-am semnat singuri sentința. Poporul a ales soluția prelungirii agoniei comuniste. Sunt dezolat, îngrijorat și mă simt înfrânt de prostia majorității votanților, explicabilă, de altfel, după 45 de ani de minciuni și îndobitocire (ideologică) a poporului. Am realizat trista performanță de a fi singurii (din fostul lagăr comunist) care și-au ales conducători comuniști.
Miercuri, 23 mai 1990
Această tristă victorie este apăsătoare chiar pentru ideologul Fsn-iștilor, Silviu Brucan, o minte lucidă, dar cinică.
Luni, 11 iunie 1990
Astăzi, în sfârșit, guvernul Roman a acceptat să dialogheze cu organizatorii demonstrației din Piața Universității. S-a promis, în principiu, acordul pentru înființarea unui post de televiziune independent. Mai nou, au apărut, din spatele „cortinei roșii”, Eugen Barbu și Corneliu Vadim-Tudor, mult-trâmbițașii scriitori comuniști, care au înființat un ziar tendențios, „România Mare”.
Marți, 12 iunie 1990
Fenomenul social din Piața Universității este prezentat la TVR sub orice critică. În loc de discuții lămuritoare, sunt lansate numai idei negative, penibile despre ce se întâmplă acolo. Continuu să cred că numai stilul ambiguu, duplicitar și oscilant a lui Iliciescu, în faza de început, apoi victoria sa și a Fsn, atât de jenante, la 20 mai, se află la originea încordării demonstrației maraton din București.
Miercuri, 13 iunie 1990
Azi noapte, după reportajul penibil al TVR și apelul Procuraturii generale, la ora 4.00, forțele de ordine au împrăștiat ultimii manifestanți din Piața Universtății, iar greviștii foamei au fost internați. Așa, se pare, ia sfârșit ultima mișcare populară anticomunistă, după așa zisa revoluție din decembrie.
Ora 23.00
Bucureștiul este, din nou, teatrul unei autentice stări incipiente de război civil. Televiziunea, Ministerul de Interne, Poliția au fost devastate. Iliciescu afirmă că totul a fost organizat de elemente legionare, după brutala intervenție din noaptea trecută pentru „curățirea” Pieței. Televiziunea, Răzvan Theodorescu, Emanoil Valeriu și ceilalți sunt, după mine, principalii vinovați, pentru totala dezinformare a opiniei publice, cu false știri și interpretări eronate ale acestei manifestații, începând din 22 aprilie. Restaurația a confiscat Revoluția.
Joi, 14 iunie 1990
Bucureștiul a fost ocupat de minerii din Valea Jiului.
Democrația a fost ucisă în trista noastră țară.
Mi-am pierdut orice speranță în șansa noastră de libertate și viață civilizată. La nici șase luni de când am ieșit și am manifestat, pe străzile Sibiului. Aștept reacțiile lui Rațiu și Câmpeanu. După părerea mea, ei nu trebuie să facă parte din parlamentul rușinii, votat de inconștiența prostiei românești.
Vineri, 15 iunie 1990
Ziua comemorării sfântului culturii românești, Mihai Eminescu, a fost, anul acesta, ziua întoarcerii României în tenebrele Evului Mediu.
Minerii, garda „pretoriană” ad-hoc, chemați de Iliciescu, au săvârșit acte diavolești, de-o bestialitate nemăsurată. După atacul televiziunii, din noapte de 13-14, efectuat de golanii autentici bucureșteni (câți ori fi fost eliberați în ianuarie, prin amnistia lui Iliciescu?), minerii au atacat, au bătut crunt tot ce li s-a părut „curios”. Toți cei cu adevărat sau presupuși studenți, ori membri ai partidelor liberal și țărănist (sediile au fost complet devastate), „depistați” și cu ajutorul „binevoitorilor” bucureșteni, au fost bătuți la sânge. Cinci (?) morți, sute de răniți și alte sute de arestați – este rezultatul primei intervenții sociale a regimului Iliciescu, după primele alegeri libere din România postceaușistă. Iliciescu, asasinul lui Ceaușescu, a profitat de această situație și drept urmare a decretat: – cenzura tipografiilor, nu mai au voie să tipărească ziare antiregim, gen România Liberă, Baricada, Express, 22, Dreptate; – unii din capii legionari ai „rebeliunii”, din 13-14, sunt: Petre Mihai Băcanu, Octavian Paler, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana și, bineînțels, Radu Câmpeanu, Ion Rațiu; – interzicerea Grupului pentru democratizarea armatei; – demiterea g-ralului Chițac și înlocuirea lui cu Doru Viorel Ursu (avocatul lui Nicu Ceaușescu), la Interne. Ultima măsură este cea mai perfidă metodă de-a „scăpa” de urmele posibil compromițătoare ale generalului care a trecut și prin Timișoara, în decembrie trecut.
Nu am încredere în Iliciescu. „Faima” lui e cunoscută, deja, în lumea-ntreagă, iar rezultatele le vom vedea curând.
Vânătoarea de intelectuali, din 14 și 15 iunie, comisă de minerii aduși pentru salvarea guvernului, mă întoarce cu gândul la obsedantul deceniu 50 și un frig aprig mă cuprinde în brațele-i reci. Reînvierea fantomei legionare și, odată cu ea, a urii proletare contra oamenilor cu carte îmi creează senzația de asfixiere.
Ce contrast amar între acest eveniment de Ev Mediu, în România, desfășurat simultan cu Campionatul mondial de fotbal, din Italia, unde stadioanele și tehnica transmisiunilor par de secol XXI!
* Sub acest titlul, public o parte din însemnările personale din zilele fierbinți ale jumătății anului 1990. În afara unor mici modificări, pe care le-am considerat necesare cititorului de astăzi, am lăsat textul în forma originală (evident, inspirat fiind de informațiile din spațiul public românesc, în special bucureștean, de-atunci.) Pe lângă dedicația specială pentru împlinirea unui sfert de veac, acest text se dorește și un modest omagiu adus celor care, din decembrie 1989 până, în iunie 1990, au suferit schimbări interioare, decepții sau suferințe fizice, iar unii chiar au plecat în veșnicie, în numele scoaterii României din prăpastia comunistă în care trăia de 45 de ani. Din păcate, generația de-atunci n-a reușit să aducă, la vârful societății românești, partide politice și lideri cu convingeri democratice, vizionari de bună condiție și credință, sincer devotați unei asemenea lucrări istorice. Adevăratele motivele ale ratării luptei politice anticomuniste și antisecurist-ceaușiste vor fi găsite de istoricii viitorului. Certă mi se pare doar victoria entuziasmului și curajului popular (cu toate limitele ei), deși a fost confiscată cu sânge rece de „învingătorii” acelei perioade. Și nicidecum spre binele României. De altfel, urmările nefericite pot fi identificate și astăzi.
