A fost de-ajuns o săptămână petrecută în Occident, ca să-mi revină în minte întrebările pe care, acolo, toți ni le punem în legătură cu România. Este „boala” noastră. O știm, încercăm să ne vindecăm de ea și totuși nu reușim. Vizavi de Occident situăm mereu România noastră eternă. Ni se pare că diferențele ce ne separă sunt insurmontabile. Avem convingerea că niciodată nu vom reduce decalajul, ca să nu spun că nu ne vom alinia civilizației occidentale. Și mă gândesc mai ales la cum este organizat și întreținut spațiul public „la ei” . Într-adevăr, de cum ai ajuns în Germania sau Austria, Italia sau Franța, Belgia sau Olanda, primul gând care-ți vine în minte este: „Așa ceva la noi nu se poate”.
Dacă suntem realiști, nu defetiști, trebuie să recunoaștem că România de astăzi, pusă față-n față cu oricare din țările occidentale enumerate mai sus (dar nu numai acestea), nu poate ieși decât rău șifonată. Am trăit-o pe viu săptămâna trecută. Cum aș fi putut să nu mă simt jenat de netrebnicia de la noi, când, în ultimele șase-șapte luni, un aeroport de mărimea celui din Bruxelles a fost modernizat fără întreruperea activității? Am văzut – cu ochii mei, vorba românului -, cum imensul circuit de deplasare a călătorilor a fost radical scurtat, fără ca puzderia de călători veniți de pe toate continentele să sufere. Cum să nu mă fi simțit la fel de jenat, văzând că olandezii au reușit să construiască rețele suprapuse de autostrăzi, în timp ce la noi lucrările au fost tărăgănate dintr-un mandat electoral în altul, pentru că autostrăzile au devenit surse de înavuțire pentru oameni de afaceri strâns legați de clasa politică? Și multe alte situații ar mai fi de amintit, din care nu putem ieși decât cu ochii plecați în fața concetățenilor europeni. Pe toate le punem, fără bătăi de cap, pe seama netrebniciei aleșilor sau numiților administratori ai treburilor publice. Dar noi, ăștia care votăm sau ne dăm mari pe televizoare chiar nu avem nicio vină? Împreună suntem România eternă!
Dar ce înseamnă România eternă?
Este ţara ce poate supravieţui în orice condiţii istorice. Și fără incompatibilități majore. Cu sau fără libertăţi civice, cu sau fără drepturi de exprimare sau liberă iniţiativă. În România eternă, au fost și sunt destui cei care trăiesc după propriile lor reguli. Nimeni n-a murit și nu moare de grija cuiva, nimeni n-a trăit și nu trăieşte îngrijorat de soarta altora. Statul nu contează sau contează prea puţin, și astăzi, pentru prea mulți români, în rânduiala vieţii, cu precădere, doar ca adversar ce trebuie fentat cu orice chip.
Astăzi, România eternă trăieşte cu un veac în urma Occidentului. Chiar şi în mediile urbane, dar acolo unde populaţiile nu-i dau voie spiritului civic să se cuibărească în cartierele lor. Sau, în general, pentru că subiecte grele cum e regionalizarea (ca modernizare a administrației publice) sau despădurirea brutală a țării (ca și majoritatea politicilor publice) sunt doar subiecte spuse la televizor. Şi nu oricum, ci cu mulţi nervi. Marile probleme reale ale ţării se discută aprins de dimineața până-n ceasurile serii, dar contează puţin sau deloc la nivelul decidenților.
Paradoxal, în timp ce parada anarhiştilor de serviciu, conduși de rămăşiţele vechiului regim, interpretează monologuri dramatice despre pericole naţionale şi neuitatele nostalgii mioritice, România eternă lucrează, mai bine zis luptă pentru supravieţuire, şi nu-şi face iluzii prea mari pe seama conducătorilor ei reali. Din păcate. Și mă gândesc la milioanele de români care nu-și mai acordă timp să aştepte schimbări esențiale la ei acasă, și pleacă. De regulă, în societățile unde se simt apreciați. Nu neapărat răsplătiți pe măsură. Dar acolo românii lucrează în orice condiţii, chiar și acelea în care, acasă, n’ar face-o.
Iată de ce România eternă intră, pe zi ce trece, pe mâinile celor care muncesc pe bani europeni. Se realizează, astfel, fără tam-tam public, un transfer istoric, de la cei pentru care România eternă e bună doar de pus pe pereți, ca icoană – ca să-i apere de netrebnicia lor -, spre cei care își dau seama că fără muncă și pregătire serioasă, spirit civic și bani, ea va muri în două, trei generații. Asta simte orice român responsabil când se gândește la țara lui, bucurându-se live de realizările Occidentului.