Îl cunosc de ani buni. În toate sezoanele a fost prezent, în buna tradiție a oltenilor care țin piața Sibiului de generații. Nea Mărin vine de undeva din câmpia Olteniei, acolo unde producția de legume a atins cote industriale. Plantațiile imense, solariile au apărut de când cu piața liberă și i-au făcut pe olteni mai inventivi, mai harnici și mai iubitori de gospodării avute. Dar nu pentru toți avuția este chemarea. Producția de legume poate fi și la scară redusă, adică atât cât să țină familia pe linia de plutire. Nea Mărin este unul din acești producători modești, dar plini de vitalitate. El este vânzătorul familiei. Ceilalți, nevastă, copii, gineri și nurori, muncesc din greu să-i trimită marfă. L-am văzut în zile ploioase și reci, l-am văzut în perioade de caniculă insuportabilă. Întotdeauna suporta cu stoicism vitregiile vremii. De fiecare dată îmi spunea, pe tonul lui sfătos, cu o voce răgușită: „Asta e. Trebuie să duc bani la baba mea.”
Nea Mărin a venit, ca de obicei, într-o piață din Sibiu, și în această primăvară, care numai primăvară n-a fost. Când rece, când superfierbinte, când cu soare, când cu ploaie. Bătrânul oltean sta liniștit sub „coperișul” lui, atent observator la lumea grăbită după târguieli. Într-una din zilele de piață recente, am văzut de departe că avea figura omului dus pe gânduri. Pentru că îl știu dornic de taifas, în timp ce-ți dă produsele, l-am luat din scurt:
-Nea Mărine, ai auzit că trebuie să vinzi cu carnețelul?
– Auzii.
– Ți-ai făcut notițele ?
– Ce notițe?
– Cum ce notițe? Să scrii câte cepe, morcovi și ardei iute, usturoi și frunze de pătrunjel și ce mai ai pe-aici ai vândut?
– Nț, nu mi-l dădură. Nu avură formulare?
– Vorbești serios, nea Mărine?
– Îhî, îhî… Au nebunit cu toţii. Așa ceva nu se poate…
– Și ce-o să faci?
– Ce-o să fac? Foarte simplu: mă mut la birou să scriu cu pixul…
– Și cine-o să vândă marfă?
– Asta nu mai știu… Cineva… Cum să vând și dup-aia să scriu, iar să vând și iar să scriu, și tot așa cât-îi ziulica de lungă… M-oi descurca eu cumva cu baba mea…
L-am lăsat pe nea Mărin să găsească soluții la dilema lui, urându-i vânzare bună. Dar cheful de târguieli mi-a dispărut. Cu ceva timp în urmă, de o asemenea discuție am avut parte într-un magazin sătesc pe seama impozitării bacșișului. Și-atunci, o vânzătoare era convinsă că cei de la putere nu mai sunt în toate mințile. Apoi am auzit că guvernul Ponta va renunța la această sursă inestimabilă de bani pentru bugetul consolidat al statului. Se pare că premierul nu a vrut să-și păteze imaginea cu reacții negative la adresa sa, cu toate că specialiștii lui din finanțe continuau să-l asigure cât de mari pot fi încasările la buget, după impozitarea nevinovatului bacșiș.
Aşadar, guvernul Ponta nu renunță la experimente pe pielea românilor. Acum a venit rândul carnețelului pe piaţa ţărănească, în care omul trebuie să noteze tot ce vinde. Să fie o nouă soluţie de fiscalizare marca Ponta? Încă nu se ştie. Ca şi la impozitul pe bacşiş, şi de data asta ideea a fost lansată fără explicaţiile, argumentele şi pregătirile necesare. La Palatul Victoria se caută variante de lucru numai pentru a face rost de bani la buget. Guvernanţii nu pregetă să hotărască măsuri trăsnite – când trebuie să le ia banii celor care produc ceva – pe munca, riscurile şi nervii lor -, pentru a le da salarii şi ajutoare celor care stau la mâna statului. Asta e mai degrabă metodă haiducească, decât social-democraţia societăţii cu economie de piaţă!