Citiți și comparați! Vă invit să lecturați un comentariu despre ce a însemnat prima campanie anti-corupție, în România de după 1989. Evident, o companie eșuată lamentabil. Comparați cu ce se întâmplă astăzi. Orice asemănare nu este deloc întâmplătoare. Dar, mai întâi, câteva informații introductive.
Cu zece ani înainte de aderarea țării noastre la UE, eseistul Octavian Paler (1926-2007) își citea pe unde scurte, un articol dedicat unui vis neîmplinit al multor generații: eradicarea corupției din România. Am regăsit articolul, în arhiva personală, cu emoția arheologului descoperitor de obiecte cu valoare adăugată de trecerea timpului. Și gândul meu imediat a fost că merită să fie republicat. În primul rând, în memoria autorului său, unul din cei mai lucizi analiști ai anilor 90, când comunismul se zbătea ca un leu rănit, dar încă suficient de puternic. Apoi, pentru că atunci, în 1997, era în toi prima bătălie anti-corupție, cu aparențele succesului dorit de mințile lucide ale țării. Corupția îi lega pe activiștii Vechiului Regim, în lupta pentru noi privilegii politico-economice. Era răsplata pentru confiscarea revoluției din 1989. Dar și o piatră de moară legată de picioarele regimului Constantinescu. Profesorul de geologie s-a pomenit într-o bătălie inegală, în care interesele oculte ale foștilor stâlpi ai ceaușismului cântăreau mai greu, în realitate, decât voturile ce l-au trimis la Cotroceni. Efectul a fost că n-a așteptat, în 2000, să înceapă campania pentru prezidențiale și s-a declarat învins. Iar pe Octavian Paler același episod l-a inspirat, cu trei ani mai devreme, când a scris „Un război pierdut”. Nu politica e de vină pentru eșecuri, ci oamenii care o practică fără vocație.
Prin asemănările izbitoare ale acelui război cu actuala campanie anti-corupție, punând deosebirile pe seama noilor condiții create de aderarea la UE, articolul lui Paler ne dă de gândit. Nu pentru că truda omului este „deșertăciunea deșertăciunii”, vorba Eclesiastului, ci doar că n-ar fi nimic nou sub soare, dacă vom realiza, la un moment dat, că și actualul război anti-corupție va fi pierdut. Într-o țară în care oameni importanți cultivă incompatibilitățile banale între interesele personale și serviciul public, orice e posibil.
*
Se mai sună din alămuri, se mai aud ordine de luptă, se mai țin discursuri, în care se vorbește de un război necruțător împotriva corupției, dar toate acestea sunt din ce în ce mai neconvingătoare. Războiul împotriva corupției a intrat într-o fază de confuzie, care anunță – mă tem – neputința instituțiilor noastre, de-a curma acest flagel. Și ce promițător începuse totul, acum câteva luni!
Însuși președintele Constantinescu a dat semnalul de atac. Ne-a anunțat că, în sfârșit, bătălia împotriva corupției a ieșit din sfera demagogiei, unde o așezase regimul Iliescu. De data aceasta, marii escroci ai tranziției nu vor mai scăpa! Poliția, Justiția, Parchetul general și-au exprimat, și ele, voința de-a pune piciorul în prag. Se înmulțeau declarațiile războinice, amenințătoare, care anunțau vremuri grele pentru corupți. Unii obraji groși vor fi pălit, atunci, văzând cât de nemilos era înfierată corupția, la toate nivelurile statului. Era o vreme romantică, a altor iluzii și, în primul rând, a iluziei că noile autorități vor face treaba lui Țepeș Vodă, cu legea în mână, fără cruzime, dar și fără menajamente.
Cum, în anii precedenți, marii și micii escroci ne exasperaseră prin insolența cu care acționau, siguri de imunitatea lor, unii instalați chiar în fotolii de demnitari, societatea românească a privit cu imensă satisfacție cruciada care pornea, căci despre o adevărat cruciadă se vorbea atunci. E drept că unele lucruri mi s-au părut, de la început, cam ciudate. Cum de arestările se făceau abia după ce televiziunea își aprindea reflectoarele? Prea erau mari coincidențe, pentru a nu bănuit că, la mijloc, era și o intenție regizorală. (subl. D.T.)
Ofensiva împotriva corupției a debutat cu o campanie publicitară zgomotoasă, pentru a-i asigura pe sceptici că treaba era foarte serioasă, că noile autorități erau puse pe fapte mari, decise să stârpească buruiana otrăvită a corupției, din aparatul de stat. Dar, nu mi-a trecut prin minte, atunci, că, încă o dată, Machiavelli s-ar putea să aibă dreptate, că, în politică, important e să nu fii, ci să pari (subl. D.T.). Am crezut sincer că sfârșitul marilor escrocherii e aproape, că, în fine, apăruse voința politică de-a le veni de hac. Așteptam ca mecanismul justiției să se pună în mișcare, să se clarifice dosarele care zăcuseră, până atunci, nedeschise, prăfuite. Prin diverse sertare.
Așteptam ca poliția, dezlegată de sindromul Pristanda – adică dezlegată de condiția umilitoare de-a fi la cheremul Puterii – să-și facă un titlu de onoare, din a fi incoruptibilă. Așteptam ca Parchetul general să iasă din ambiguitatea în care s-a instalat, în perioada postdecembristă. Până acum, însă, mult trâmbițata ofensivă pentru eradicarea corupției nu s-a soldat, practic, cu nici o izbândă concretă. În afară de spectacolele cu arestări televizate și eliberări suspecte, nu s-a întâmplat mare lucru. Unii intre cei arestați cu mare tam-tam au scăpat de rigorile justiției, prin diverse tertipuri, și-au șters-o în străinătate. Alții și-au descoperit boli care nu pot fi tratate în arest. Banii s-au dovedit mai eficienți decât iarba fiarelor din poveste și sunt de bănuit multe complicități cumpărate. Oricum, nici un mare corupt n-a fost dovedit și pedepsit (subl. D.T.).
Și, pentru a nu mai avea nici o îndoială că ofensiva împotriva corupției alunecă spre parodie și farsă, însuși ministrul Justiției, dl Valeriu Stoica, a sărit în ajutorul marilor escroci, prin punerea la cale a unei Ordonanțe de urgență, emisă de guvern, prin care a fost eliminată pedepsirea bancrutei frauduloase, încât coabităm cu corupția. Ea face parte – s-ar zice – din fatalitățile noastre și mulți s-au plictisit să mai audă incriminări fulminante, după care nu se întâmplă nimic.
* Articol de Octavian Paler, citit la postul de radio Deutsche Welle / CONFESIUNI NECONVENȚIONALE / Apărut în RONDUL DE SIBIU, Miercuri, 27 august 1997