„În alte vremuri, oamenii se apărau, le era rușine să-și piardă controlul asupra lor înșiși”, scria, în 1942, un mare gânditor francez. Aprecierea se referea la oamenii trecutului, căci realitățile erau departe de-a o susține. Se întâmpla la trei ani de la începerea celui de-al doilea război mondial și puțini erau conștienți de capcana în care intrase întreaga lume. Conducătorii lumii se dovediseră slabi vizionari și neputincioși în a-și controla propriile reacții și decizii, pentru a intui unde pot duce fața și forța seducătoare ale răului. După peste 70 de ani de atunci, nu numai că răul a rămas la fel de seducător, dar atracțiile lui s-au diversificat în fețe mult mai ascunse. Nebănuite sunt căile răului, în viața omenirii de astăzi!
Plecând de la aserțiunea gânditorului francez, voi încerca să arăt de ce, în aceste zile, în viața noastră publică, două mi se par a fi cele mai atrăgătoare fețe ale răului politic – adică politica făcută pe repede. Este vorba de Victor Ponta și Elena Udrea. La un moment dat, îi vedeam un fel de Yin și Yang. Trăsături opuse, dar complementare. Cu timpul mi-am dat seama că ei sunt fețe ale aceluiași tip de comportament public: aroganța, până la furtuna ce-o poate aduce asupra întregii societăți, și impostura, până la pretenția că încarnează idealuri bune de urmat de alții. Amândoi au ajuns cei mai cunoscuți, discutați și disputați tineri politicieni ai democrației post-comuniste. Și totuși amândoi amintesc izbitor de bine cu tinerii activiști de partid ai vechiului regim, pentru care funcția, puterea și opulența (atât cât le permitea partidul) erau țintele exclusive ale visurilor vieții lor. Ponta și Udrea sunt totuși cei mai faimoși tineri, din noua generație de politicieni români. Din păcate, fără ca acest lucru să fie o garanție a realizării speranțelor noastre, în mai binele adus de viitorul țării, cu ei în poziții cheie ale societății.
Ponta, cea mai atrăgătoare înaltă față a răului fast-politik
De peste trei ani prim-ministrul țării, persoana publică Victor Ponta este zero absolut în materie de cultură și diplomație politică. El demonstrează însă cât de repede pot fi arse, prin impostură și obrăznicie, treptele ierarhiilor politice românești. Pentru Ponta nu contează răul pe care și l-a făcut, cu teza sa de doctorat copiată. Mai mult, de pe fotoliul de premier (obținut fără nici un merit prealabil, doar cu sprijinul direct al fami(g)liei) a înșelat vigilența universitarilor și atenția opiniei publice, în privința celebrului „copy-paste”. De când este la butoanele Palatului Victoria, în afara unor măsuri inspirate de alte doctrine decât a partidului pe care îl conduce, a reușit să se impună, prin forțe proprii, doar prin a-l face pe ex-președintele Traian Băsescu inamicul public nr. 1. În rest, ce-i putea oferi Ponta poporului, ca să-l susțină, decât promisiuni populiste? Dar chiar și așa, în afară de măsurile de îndulcire a curbelor de sacrificii băsesciene, mai nimic. Ba nu, a pus pe butuci investițiile de capital în România.
Și totuși, după trei ani de guvernare, pentru un prim-ministru, de profesie jurist, este cam mult să considere condamnarea omului de-a dreapta sa, Liviu Dragnea, pentru frauda electorală din 2012, o condamnare simbolică a cetățenilor care au dorit, atunci, demiterea președintelui României. Ponta o ține și astăzi pe-a lui, cu pericolul public ce-l reprezintă ex-președintele Băsescu, deși el n-a înțeles de ce a pierdut, la scor, scrutinul din 16 noiembrie 2014.
Cui să ne plângem că, pentru un premier ca Victor Ponta, licențiat în Drept, o hotărâre judecătorească, legată de fapta penală a unui înalt demnitar guvernamental, echivalează cu condamnarea unui procent important din electorat? Asta mie îmi spune că Ponta va ajunge să-l înlocuiască pe Băsescu cu Iohannis, pe lista lui de pericole publice aducătoare de voturi! Versatilitatea răului de tip Ponta, cu priză la public, este incredibilă! Datorită lui Ponta, jocul la două capete a ajuns, pentru mulți români, o probă de normalitate politică.
Udrea, cea mai atrăgătoare frivolă față a răului fast-politik
Elena Udrea, această nestăpânită furtună de ambiții și orgolii, în viața politică românească, demonstrează cât de jos îl poate duce pe om impostura. Evident, după escaladarea grăbită a ierarhiilor politice românești, când comportamentul public frivol a fost principala armă de cucerire a oamenilor. Nimic din ce-a făcut ca ministru n-a atras la fel de bine atenția oamenilor, ca vestimentația, frizura, pantofii sau poșetele acestei femei atât de preocupată de sine. Degeaba peste tot în țară există, și astăzi, panouri cu politicile de dezvoltare promovate de ministeriatul său. Lumea o recunoaște ca „blonda cu lipici”, nu ca politicianul harnic, cinstit și loial, cum a caracterizat-o Băsescu. Culmea, în fața omului de rând, nu contează nici cât de naturală e, ci doar că e blondă!
Anul acesta, încercată greu de procurori și justiție, Udrea nu s-a dezmințit deloc de figura pe care a „impus-o” în viața publică. În loc să tacă, a lansat atacuri furibunde cu făcăturile politice asupra procurorilor. În loc să recunoască independența justiției a aruncat asupra acesteia anatema lucrăturilor secrete. În loc să-și ordoneze apărarea, a făcut show-tv pe toate canalele. Toate, de parcă fusese, timp de zece ani, un disident încăpățânat, nicidecum un fost părtaș la jocul de-a politica, susținător disciplinat al politicii „ridicării în țepe” a corupților! Udrea are naivitatea de-a fi convinsă de valoarea gustului publicului. Pentru asta ar face orice, de la poze compromițătoare, până la reportaje în beciuri domnești. Chiar și memorii e gata să scrie, considerându-se, după trei luni de arest, fost deținut politic. Faptul că n-a fost judecată definitiv nu pare să conteze în judecățile tinerei avocate. La fel ca și convingerile și opțiunile populare, atât de trecătoare.
Apropo de opțiuni populare. Elena Udrea se imaginează pe sine un lider înnăscut. De partid și de stat. Așa ceva numai în alte vremuri (de tristă amintire) am avut. Dar nici acest amănunt istoric nu i-a înmuiat orgoliul în favoarea unui autocontrol sănătos. La limită, cariera politică spectaculoasă a Elenei Udrea ar putea fi considerată rezultatul mentalității feministe. Eu unul însă n-aș încuraja această interpretare a popularității d-nei Nuți.
Ponta și Udrea, doi imposturi de succes, în fast-politik-ul românesc
Victor Ponta și Elena Udrea sunt cei mai de succes impostori ai comediei românești fast-politik! El înalt și ea blondă! Amândoi sclipesc de fericire în luminile rampei! De pofta puterii, a banilor și prosperității. Fiecare cu o putere de seducție de invidiat. Ponta și Udrea, tineri cu pregătire fast-food și practicieni fast–politik, par convinși că instinctele conduc omul – pe repede înainte – spre vârfurile ierarhiilor. Cultura lor le spune că poporul nostru poate fi ușor cucerit. Cu pâine și circ. Ei, și alții ca ei, ar fi trebuit să fi învățat, până acum, că românii doar s-au obișnuit să-și vadă de treaba lor, până când impostorii își taie singuri rămurica pe care s-au cocoțat la putere.
