Mai, 2015. Undeva, la țară, în județul Sibiu. Locul faptei: un mini-market sătesc. Intru, spun bună ziua, mă întrept spre galantarul cu produsele dorite și mă întorc spre casieră. Aici era în toi o discuție aprinsă. Apropiindu-mă, am înțeles de ce se înflăcăraseră casiera și un client. Scena am surprins-o, ca la teatru, în plină desfășurare dramatică. Clientul tocmai achitase plata cuvenită pentru produsele cumpărate. Casiera, cu mâna întinsă, îi declara patetic: „Ia banii, domˈne, d-aici. Se va spune că am luat bacșiș”. Femeia plinuță, roșie toată la față, vizibil emoționată, se dezlănțuie într-un monolog acuzator: „Ăștia au înnebunit. Pur și simplu au înnebunit. Tu vrei să-mi lași măruntul, câțiva bănuți, pe care treˈ să-l impozitez. Du-te, nu mă inerva cu ei cu tot!”. Bărbatul, întărâtat de tirada femeii, se abținea cu mare greutate să-și dea drumul la vorbe. La prima tragere de aer în piept a casierei, izbucnește la fel de acuzator ca și ea: „Așa-i, așa-i. Ăștia ne vor impozita, până la urmă, și fumul de țigară, și lumânările, și botezul, nunta și înmormântarea, până și banii din cutia milei din biserică.”
În timp ce vorbea bărbatul, intră în magazin un ins trecut cam multișor de tinerețe, cu un aer bonom, distrat, de copil pus pe șotii. Spune un „Bună ziua!” șoptit, dar, după ce își dă seama imediat de ce se vorbea în tonalități acute, se schimbă la față și intră în discuție pe un ton de părinte sfătos: „Oameni buni, să știți că nu impozitul pe bacșiș e problema noastră. Dacă l-au hotărât, l-au hotărât. Dar dacă e o măsură bună și va da rezultatele pe care le vor ei, se va vedea cândva. Până atunci, trebuie să ne supunem voinței guvernanților. Ce nu înțeleg eu e de ce nu comentează nimeni cu argumente, acum, pentru că e clar ca lumina zilei: impozitul pe bacșiș nu e decât un alt bir, pe lângă multe altele. Nu ăsta va salva țara… S-o spună specialiștii cu voce tare, să audă și guvernanții”. După seria asta de replici atât de tăioase, atmosfera mini-marketului s-a calmat. Magazinul se umplu brusc de o tăcere încordată. Numai frigiderele gâfâiau, lucrând din plin. Era una din zilele cele mai călduroase, din acest mai nehotărât. Nou-venitul, un fel de Moromete al locului, după cum am aflat mai târziu, simțind că e ascultat, continuă: „ E caˈn familie. Îți vine o idee, o pui în practică și după un timp vezi dacă e bună sau nebună. Dacă e bună, mergi mai departe. Dacă-i nebună, te oprești. Când ai mintea odihnită, renunți să mai insiști pe un drum greșit, nu? Sau, în cel mai rău caz, îți spune nevasta ce trebuie să faci. Nu insiști ca prostuˈ”. Casiera și bărbatul-cu-restul tac, se uită unul la altul, dau din cap. „Așa-i”, îndrăznește casiera.
Îmi iau inima-n dinți și-l întreb pe Morometele satului sibian:
– Nene, cum vi se pare chestia asta cu impozitul pe bacșiș?
Bărbatul tușește de două ori, se îndreaptă de spate și spune dintr-o suflare:
– Cum să mi se pară? O nerozie. Așa ceva merge numai în țările ălea mari, unde oamenii sunt obișnuiți să respecte legile. La noi, cine a mai pomenit așa ceva? Cei mai mulți se gândesc cum să ocolească legea, imediat după ce apare.
– Bine, dar guvernul spune că are nevoie de bani, pentru pensii și salarii, manuale și spitale, adică pentru toți cei care așteaptă, în fiecare lună, ceva de la stat.
– Ei vezi?, asta e. Bine ai zis: așteaptă ceva de la stat. Daˈ noi, ăștia de la talpa țării, noi ce să mai așteptăm de la stat? C-abia primim drepturile pe care e obligat să ni le dea!
– Și-atunci, poate… cu impozitul pe bacșiș…
– Ți-am spus doar: o nerozie. Ce pot salva cu asta? Să pună mâna să dreagă economia, c-aia face bani, nu bacșișuˈ.
Am înțeles. Subiectul fiind epuizat, pe moment, femeia, bărbatul-cu-restul și Morometele satului au trecut la subiecte serioase: vremea ploioasă, recoltele în pericol, animalele, agricultura, prețurile la alimente pe piața de la oraș…
M-am despărțit de cele trei personaje ale scenetei de teatru involuntar, din mini-marketul satului sibian, mulțumindu-le în gând că mi-au „focusat” – într-o adevărată dezbatere publică – teoria bacșișului, după apariția impozitării celebrului „bahșiș” de import turcesc. O teorie geamănă, după mine, cu teoria pur românească a „vânzării pielii ursului din pădure”. Ca-ntotdeauna, și de data asta, s-au făcut planuri de încasări bugetare, proiecte pe hârtie (fără analize de risc), dar oamenii nu le cunosc și, până la urmă, vor trage concluzia că România merge pas cu pas, în pasul melcului, într-o eternă cursă de supraviețuire. Și-atunci, cum să nu fie românuˈ mereu mai inventiv decât statul? Mai ales că discută mai repede, mai mult și mai apăsat de încălcarea legii, decât de buna aplicare a ei. Întrebați și vă veți convinge: puțini își amintesc de legi apreciate de români. Asta pentru că atât de rar se întâmplă să apară…
